Continuare de AICI, AICI și AICI:
Pe măsură ce mă pătrund de toate acestea, îmi dau seama că povestea tatălui şi a fiilor săi pierduţi spune că nu eu l-am ales pe Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost Acela care m-a ales cel dintâi. Iată marele mister al credinţei noastre. Nu noi îl alegem pe Dumnezeu. Dumnezeu ne alege pe noi. Din veşnicie suntem ascunşi „în umbra mâinii lui Dumnezeu“ şi „încrustaţi în palma sa“ (Isaia 49, 2.16). Înainte să fim atinşi de o făptură omenească, Dumnezeu „ne plămădeşte în taină“, ne „urzeşte în adâncurile pământului“ (Psalm 139/138, 15) şi, înainte ca vreo fiinţă omenească să ia vreo hotărâre în privinţa noastră, Dumnezeu ne „ţese în sânul mamei noastre“ (Psalm 139/138, 13). Dumnezeu ne iubeşte mai înainte ca vreo făptură omenească să ne poată arăta dragoste. Ne iubeşte cu o iubire „dintâi“ (cf. 1 Ioan 4, 19–20), nemărginită, necondiţionată, vrea să fim copiii săi iubiţi şi ne îndeamnă să devenim la fel de iubitori ca El…
Pare să sune ciudat, însă Dumnezeu îşi doreşte să mă găsească la fel de mult, dacă nu mai mult decât îmi doresc eu să-l găsesc pe El. Da, Dumnezeu are nevoie de mine tot atât cât am eu nevoie de El. Dumnezeu nu este un patriarh care stă acasă, nemişcat, şi aşteaptă ca fiii săi să vină la El, să se scuze pentru purtarea lor greşită, să ceară iertare şi să făgăduiască îndreptarea. Dimpotrivă: El iese din casă, nu ţine cont de statutul său şi aleargă spre ei, nu ia seama la scuze şi la promisiuni de îndreptare şi îi aduce la masa îmbelşugată pregătită pentru ei…
Parabola fiului risipitor este o poveste care vorbeşte despre o iubire ce exista înainte de a fi posibilă orice respingere şi care va fi prezentă după ce vor fi avut loc toate respingerile. Este iubirea cea dintâi, niciodată împuţinată, a unui Dumnezeu care este şi Tată, şi Mamă. Este izvorul oricărei iubiri omeneşti adevărate, oricât de limitată ar fi aceasta. Întreaga viaţă şi propovăduire a lui Isus au avut un singur ţel: să dezvăluie această nesecată şi nemărginită iubire maternă şi paternă a Dumnezeului său şi să ne arate cum să ne lăsăm călăuziţi de ea în întreaga noastră viaţă…
Tatăl îşi înveşmântează fiul cu însemnele libertăţii, ale libertăţii copiilor lui Dumnezeu. Nu-i vrea pe nici unii argaţi sau robi. Vrea ca ei să poarte veşmântul de cinste, inelul de moştenitor şi încălţămintea demnă de ei. Este ca o învestitură prin care se inaugurează anul de bunăvoinţă al lui Dumnezeu…
Sărbătoarea îi e proprie Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu doar că dăruieşte iertare, împăcare şi tămăduire, ci vrea ca aceste daruri să devină izvor de bucurie pentru toţi cei ce le sunt martori. În toate cele trei parabole pe care le rosteşte Isus pentru a explica de ce stă la masă cu păcătoşii, Dumnezeu se bucură şi îi pofteşte şi pe alţii să se bucure împreună cu El. „Bucuraţi-vă împreună cu mine“, zice păstorul, „căci am găsit oaia pe care o pierdusem“. „Bucuraţi-vă împreună cu mine“, spune femeia, „căci am găsit drahma pierdută“. „Bucuraţi-vă împreună cu mine“, spune tatăl, „că acest fiu al meu pierdut era şi s-a aflat“.
Toate aceste glasuri sunt glasuri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să-şi ţină pentru sine bucuria. Vrea ca toţi să ia parte la ea. Bucuria lui Dumnezeu e bucuria îngerilor şi a sfinţilor săi; este bucuria tuturor celor care fac parte din Împărăţie.
Excerpt From: Henri J.M. Nouwen, Fiul risipitor, iBooks.