Înţelesul întoarcerii fiului celui mic este exprimat succint în cuvintele: „Tată, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.“ Pe de o parte, fiul cel mic îşi dă seama că şi-a pierdut demnitatea de fiu, dar totodată sentimentul demnităţii pierdute îl face conştient că este totuşi fiul care a avut o demnitate de pierdut.
Întoarcerea fiului celui mic are loc tocmai în clipa în care îşi revendică filiaţia, deşi a pierdut toată demnitatea ce ţine de ea. De fapt, tocmai pierderea a tot ce avea l-a determinat să-şi înţeleagă identitatea profundă. A dat de albia ei. Privind îndărăt, se pare că risipitorul trebuia să piardă totul ca să-şi atingă temeiul fiinţei. Când s-a pomenit dorind să primească ce primeau porcii, şi-a dat seama că nu e porc, ci o fiinţă umană, fiul unui tată. Această trezire i-a îngăduit să aleagă viaţa în locul morţii. Redevenind conştient de statutul de fiu, a putut să audă – deşi foarte slab – glasul care-l numea Preaiubit şi a putut să simtă – deşi de foarte departe – atingerea binecuvântării. Această conştiinţă şi încredere în iubirea tatălui, oricât de înceţoşată, i-a dat putere să-şi revendice calitatea de fiu, deşi nu se putea baza pe vreun merit…Însă părăsirea ţării îndepărtate e doar începutul. Drumul spre casă e lung şi anevoios. Ce să faci pe drumul de întoarcere la Tatăl? E limpede ce face fiul risipitor. Îşi pregăteşte un scenariu. Venindu-şi în fire, amintindu-şi că e fiu, îşi spune: „Voi pleca de aici, mă voi duce la tata şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi.“ Citind aceste cuvinte, am conştiinţa acută că viaţa mea lăuntrică e plină de astfel de vorbe. Într-adevăr, aproape tot timpul îmi imaginez vreo întâlnire în care mă explic, mă laud sau îmi cer scuze, afirm sau apăr, cer aprobare sau îndurare. Aproape mereu sunt angajat în lungi dialoguri cu parteneri absenţi, anticipându-le întrebările şi pregătind răspunsurile. Sunt uluit câtă energie emoţională se cheltuieşte în aceste convorbiri lăuntrice. Da, plec din ţara îndepărtată. Da, mă duc acasă… dar de ce să pregătesc atâtea discursuri ce nu vor fi rostite niciodată? (…)
Întoarcerea risipitorului e plină de ambiguităţi. El călătoreşte în direcţia bună, dar ce rătăcire! Recunoaşte că n-a fost în stare să se descurce singur şi mărturiseşte că ar duce-o mai bine ca rob în casa tatălui său decât ca proscris într-o ţară străină, dar este încă departe de a se încrede în dragostea tatălui său. Ştie că este încă fiu, însă îşi spune că nu mai e vrednic să fie numit „fiu“ şi se pregăteşte să accepte statutul de „argat“, pentru ca măcar să supravieţuiască. Dă dovadă de căinţă, dar nu o căinţă în lumina dragostei nesfârşite a unui Dumnezeu iertător. Este o căinţă din considerente egoiste, care-i dă posibilitatea să supravieţuiască. Cunosc foarte bine această stare a minţii şi a inimii. Este ca şi cum ai spune: „Ei, n-am putut să mă descurc singur, trebuie să recunosc că Dumnezeu e tot ce mi-a mai rămas. Mă voi duce la Dumnezeu şi-i voi cere iertare cu speranţa că voi primi o pedeapsă nu prea mare şi că mi se va îngădui să supravieţuiesc dacă muncesc din greu.“ Dumnezeu rămâne un judecător aspru. Mă face să mă simt vinovat şi îngrijorat şi stârneşte în mine toate aceste scuze interesate. Supunerea faţă de un asemenea Dumnezeu nu-mi conferă o libertate interioară adevărată, ci hrăneşte doar amărăciunea şi resentimentul.
Una dintre cele mai anevoioase încercări ale vieţii spirituale este primirea iertării lui Dumnezeu. Noi, oamenii, avem ceva în noi care ne ţine alipiţi de păcatele noastre şi ne opreşte să-i îngăduim lui Dumnezeu să şteargă ce-a fost şi să ne ofere un început cu totul nou… Primirea iertării îmi cere să fiu cu totul dispus să-l las pe Dumnezeu să fie Dumnezeu şi să înfăptuiască El toată vindecarea, recuperarea şi înnoirea mea. Câtă vreme ţin morţiş să fac măcar o parte eu însumi, mă pomenesc cu soluţii parţiale, cum ar fi statutul de argat. Ca argat, mai pot păstra o anume distanţă, mă pot răzvrăti, împotrivi, pot face grevă, pot fugi sau mă pot plânge de salariu. Ca fiu preaiubit, trebuie să-mi revendic întreaga demnitate şi să încep să mă pregătesc să devin tată.
E limpede că drumul dintre schimbarea direcţiei şi ajungerea acasă trebuie parcurs cu înţelepciune şi cu disciplină. Disciplina constă în a deveni copil al lui Dumnezeu.
Excerpt From: Henri J.M. Nouwen, Fiul risipitor, Humanitas, iBooks.