Fiul risipitor: însingurarea

F

Ce i s-a întâmplat fiului în acea ţară îndepărtată? Dincolo de toate urmările materiale şi fizice, care au fost consecinţele lăuntrice ale plecării lui de acasă? Succesiunea de evenimente este cât se poate de previzibilă. Cu cât fug mai departe de locul unde sălăşluieşte Dumnezeu, cu atât mai slab aud glasul care mă numeşte Preaiubit, şi cu cât aud mai slab acel glas, cu atât sunt prins mai puternic în manipulările şi în jocurile de putere ale lumii.

Iată cam ce se întâmplă: nu mai sunt sigur că am o casă cum trebuie şi observ că alţii par s-o ducă mai bine decât mine. Mă întreb cum să ajung ca ei. Încerc din răsputeri să mă fac plăcut, să dobândesc recunoaştere. Când nu izbutesc, devin gelos sau resentimentar faţă de ceilalţi. Când reuşesc, mă tem ca nu cumva aceia să devină geloşi sau resentimentari faţă de mine. Devin tot mai bănuitor sau mai defensiv şi mă tem din ce în ce mai mult că nu voi dobândi ce doresc sau că voi pierde ce am deja. Prins în acest hăţiş de nevoi şi dorinţe, nu mai ştiu ce mă motivează. Mă simt victimizat de cei din jur, privesc cu neîncredere ce fac sau spun ceilalţi. Fiind tot timpul în gardă, îmi pierd libertatea interioară şi încep să împart lumea în cei care mă susţin şi cei care sunt împotriva mea. Mă întreb dacă îi pasă cuiva într-adevăr de mine. Încep să caut confirmări pentru neîncrederea mea. Şi, oriunde merg, le găsesc şi spun: „Nu poţi avea încredere în nimeni.“ Apoi mă întreb dacă cineva m-a iubit vreodată cu adevărat. Lumea se întunecă în jurul meu. Am inima grea. Trupul îmi e cuprins de dureri. Viaţa mea nu mai are sens. Am ajuns un suflet pierdut.

Fiul cel mic a înţeles pe deplin că e pierdut când nimănui din jur nu-i mai păsa câtuşi de puţin de el. Îl băgau în seamă doar cât putea fi folosit pentru scopurile lor. Dar când n-a mai avut bani de cheltuit şi nu le-a mai putut face daruri, a încetat să mai existe pentru ei. Îmi e greu să-mi imaginez ce înseamnă să fii complet străin, cineva care nu primeşte de nicăieri vreun semn de recunoaştere. Singurătatea adevărată vine când ne pierdem de tot sentimentul că am avea ceva în comun. Când nimeni nu voia să-i dea nici măcar din hrana porcilor, fiul cel mic a înţeles că nu mai era socotit o fiinţă umană. Eu unul îmi dau seama doar parţial în ce măsură mă bazez pe o anumită acceptare din partea celorlalţi. Mediu, istorie, concepţie de viaţă, religie, educaţie, relaţii comune, stil de viaţă, obiceiuri, vârstă şi profesie apropiate – toate acestea pot constitui bazele acceptării…

Când fiul mai mic nu a mai fost privit de cei din jur ca o fiinţă umană, a simţit cât este de izolat, a simţit cea mai profundă singurătate. Era cu adevărat pierdut şi tocmai sentimentul de a fi cu totul pierdut l-a ajutat să-şi vină în fire. Şocul i-a trezit conştiinţa totalei sale înstrăinări, şi a înţeles dintr-odată că se află în drum spre moarte. Se desprinsese atât de mult de tot ce dă viaţă – familie, prieteni, comunitate, cunoştinţe şi chiar mâncare –, încât şi-a dat seama că pasul următor avea să fie moartea. Deodată a văzut limpede ce cale alesese şi unde avea să-l ducă, a înţeles că făcuse o alegere de moarte şi că încă un pas în direcţia aceea avea să-l ducă la autonimicire.

Excerpt From: Henri J.M. NouwenFiul risipitor, Humanitas, 2007, iBooks.

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.