La 3 iulie 1456, într-o perioadă de maximă încordare, Iancu de Hunedoara (1407-1456) îi încredințează lui Vlad Țepeș (1431-1476) sarcina de a apăra sudul Transilvaniei în timpul campaniei antiotomane din Serbia.
Coborâtor dintr-o familie de mici nobili români din Hațeg, Iancu de Hunedoara a primit încă de mic o educație patriotică (familia lui participase la luptele Ungariei cu Imperiul otoman. A avut o ascensiune fulminantă (întâi ban, apoi voievod al Transilvaniei, guvernator și, în cele din urmă, căpitan general al regatului), dovedind curaj și strategie de un înalt nivel. A organizat regatul din punct de vedere administrativ, dar a și pus la punct o armată impresionantă. Prima etapă a acțiunii antiotomane s-a desfășurat în cadrul propice creat de două evenimente importante: Sinodul de la Florența (1439) și realizarea unirii între Ungaria și Polonia (prin alegerea comună a regelui Vladislav Lagiello. Aceste evenimente au contribuit la crearea unei coaliții împotriva otomanilor.
Au urmat confruntări dramatice, dar și alianțe și trădări pe măsură. Contextul în care-l însărcinează pe Vlad Țepeș cu păzirea sudului Transilvaniei este foarte interesant. Deja Iancu îi susținuse pe Bogdan al II-lea și pe Alexandru în Molodva, fapt care a creat deja o solidaritate impresionantă menită, printre altele, să diminueze influența polonă și otomană în Țările Române.
Iată un profil de erou asupra căruia merită să medităm. Dar și un profil de lider care a știut să nu lupte singur, ci să facă mereu echipă. Să plănuiască și să îndrăznească, dar să și delege autoritate oricând situația o cerea.
Rămâne memorabil gestul lui Iancu din iulie 1456 când, trecând Dunărea, luptă cu armata otomană care încojuraseră Belgradul. A fost o bătălie de răsunet, care avea să umple de bucurie inima întregii Europe. Ca o ironie însă, pe când se afla în tabăra sa de la Zemun, Iancu de Hunedoara se stinge răpus de ciumă. Era 11 august 1456.