Feștilele toamnei

Anotimpurile au fost o sursă de inspirație pentru artiști. Poeții nu s-au dat nici ei înapoi, alegându-și când unul, când altul. În acest registru putem integra și Cântec de toamnă, un fel de pastel scris cu măiestrie de Nichifor Crainic. După cum observăm din primul vers, feștilele toamnei sunt plopii galbeni. A lua arborii/copacii drept etalon pentru toamnă, e ceva uzual și des întâlnit atât în poezie cât și în proză. Iat-o cum sună:

Voi, plopilor galbeni, aprinse făclii

Ce ardeți în zarea deșartei câmpii

Înalte și fumegătoare feștile

De veghe la moartea frumoaselor zile!

Dar moartea cu aripi de ceață v-atinge

Când vântul vă bate și ploaia vă stinge,

Iar frunza târzie, din rară mai rară,

Stropește pământul cu picuri de ceară;

Stropește pământul încet, până când

Tulpinele goale-or rămâne-n curând,

Pe zarea deșartă a moartelor zile

Stând negre ca niște scrumite feștile.

Îngălbenirea frunzelor, căderea lor precum picurii de ceară, toate atestă venirea toamnei. Tulpinele golașe  rezonează lugubru cu zilele moarte, o imagine de un realism aproape fatidic. Dacă poezia se deschide cu arderea, încheierea se face cu scrum. E un fel de mistuire de-a lungul acestor versuri, un fel de descompunere a naturii, o abdicare. Întreg peisajul e trist, schilod și neîmbietor.

Iată o redare extrem de realistă a toamnei. Poetul nu-ți lasă nici măcar o fărâmă de speranță. Este aproape un sfârșit al lumii sau, mai bine zis, al naturii. Trebuie să subînțelegi tu, ca și cititor, că lucrurile sunt totuși firești și ciclice. Trebuie să duci logica anotimpurilor mai departe până ajungi la primăvară, pentru a te salva oarecum. Nu este o poezie liniștitoare, nu este o terapie ieftină, dar este o poezie profundă și suculentă. Metafora centrală, apoi figurile de stil și alte detalii estetice o recomandă și-o transformă într-o capodoperă.