Frica de moarte vine din prea multă agitație și neliniște, nu din fericire. Când ne agităm prea mult și ne reamintim brusc de moarte, ni se pare cu totul absurdă, oribilă. Dar atunci când ajungem la pace și la fericire, privim moartea și o acceptăm într-o altă manieră. Pentru că moartea se află la un nivel mult mai înalt și pare înfricoșătoare doar atunci când este asociată frământărilor lipsite de importanță. Când suntem fericiți cu adevărat, simțim în inima noastră prezența veșniciei. Așadar, fericirea este deschisă morții, ambele fiind asemănătoare, întrucât ating veșnicia. Când suntem tulburați, nu există veșnicie, și de aceea, neliniștea respinge moartea. „Odihnească-se în pace…” – adică în moarte, după cum înțelege un om fericit.
Aceste cuvinte, notate în jurnal de Alexander Schmemann (21 feburiarie 1974), sunt atât de actuale în aceste vremuri. Frica de moarte nu face decât să arate nivelul mediocru în care ne trăim viața. Cu cât suntem mai nefericiți aici și acum, cu atât privim cu mai multă spaimă spre clipa plecării. Când însă atingem culmile bucuriei cerești, când sufletul ne este plin de Hristos și de pacea Lui, moartea nu mai este ceva atât de diferit. Ea intră atunci în normalitatea sau firescul existenței. Un prag peste care pășim cu grație, atunci când ni se ivește în cale.
Prin urmare, în loc să ne frământăm cu spectrul sumbru al morții, am face mai bine să investim în starea noastră de zi cu zi. Adică să punem în tezaurul fiecărei zile ceva mereu prețios și ziditor. Să ne umplem mintea și inima cu lucruri dintr-o altă lume, din realitatea iubirii dumnezeiești. Iar dacă atingem un asemenea nivel, atunci înseamnă că am înțeles: fericit înseamnă gata de moarte.