În stufosul tratat Itinerarul minții spre Dumnzeu, Sfântul Bonaventura amintește în treacăt ceea ce am putea numi demersul teologic. „Rețetarul” ce ni se propune stă sub trei însușiri cheie atribuite teologiei. Astfel, ea este simbolică, proprie și mistică.
Prin simbolică înțelegem utilizarea corectă a celor sensibile sau tangibile. Este calitatea teologului de a percepe în mod corect realitatea înconjurătoare, de a face analize juste și elocvente. Fără această aptitudine primară niciun demers teologic nu este posibil. Cercetătorul riscă să fie suspendat metafizic, fără a avea legătura necesară cu spațiul în care se mișcă în mod cotidian. El „trebuie să își exerseze facultățile naturale potrivit harului care reformează” – spunea Bonaventura.
Prin proprie autorul înțelege acea hermeneutică adecvată a celor inteligibile. Se referă mai degrabă la felul cum știm/putem/reușim să clasificăm lucrurile și să le pătrundem sensurile. Miezul fiecărui eveniment și interpretarea lui devine o condiție necesară. Fără această abilitate intelectuală, fără evaluarea constantă și onestă a realității, teologul își retează propriile șanse.
Prin mistică, Bonaventura înțelege „să fim răpiți de extazele supramentale”. Odată parcurși primii (doi) pași, teologul poate deja să se ridice deasupra mundanului și să scruteze realitatea lui Dumnezeu. Ajutându-se de disciplinele spirituale, urmând necontenit calea smereniei și a seriozității, el poate cuprinde într-o oarecare măsură caracterul lui Dumnezeu.
Schema de mai sus mi s-a părut interesantă și trebuie înțeleasă în contextul vremii sale. În principiu, abordările nu s-au schimbat prea mult după aceea, fapt care nu poate fi decât îmbucurător. Ca orice altă știință, teologia revendică și ea echilibrul dintre minte și nimă, dintre imanent și tanscendent. Această permanentă stare de tensiune face bine teologului și-l ține în priză. Teologhisire cu folos, dragii mei!