Într-o zi ca aceasta, în anul 1859, se stingea la Iași Alecu Russo. Originar din Basarabia (Strășeni-Lăpușna), Russo a fost un scriitor prolific și apreciat. A fost și un împătimit politician. Era în spiritul generației sale să se implice în tot felul de polemici și lupte politice. Pe acest fond îl găsim activ în Revoluția din 1848 și va juca un rol activ în unirea de la 1859.

S-a născut într-o familie de viță nobilă, dar cu o situație socială relativ modestă. Copilăria și-a petrecut-o la țară, în mijlocul țăranilor. În anul 1829 mama îi este răpusă de holeră, iar tatăl îl trimite la studii în Elveția. Studiază inclusiv la Geneva, iar tot acolo are și primele încercări literare. Tocmai din această cauză primele sale lucrări au fost scrise în franceză și traduse postum de Alecsandri și Odobescu.

Suferind încă din prima tinerețe, scriitorul a fost mereu tras înapoi. A scris puțin în raport cu potențialul său intelectual. Poemul alegoric în versuri, Cântarea României, îl va face celebru în bună măsură. La acesta se adaugă Piatra Teiului și Iașii și locuitorii săi în 1840, lucrări care-i dovedesc înzestrarea. A fost marcat de curentul romantic și, alături de alți colegi de generație, a încercat să dea literaturii române o direcție inedită.

Prietenul de-o viață i-a fost Vasile Alecsandri. Împreună au cules poeme și basme populare pe care le-au alcătuit în antologii prețioase. Balada Miorița culeasă din Munții Vrancei se pare că este una dintre cele mai mari realizări a celor doi. Deși mai tânăr decât el, Alecsandri a dat dovadă de o prețuire specială pentru Russo. Relația lor cordială este o pildă frumoasă din istoria literaturii noastre.

Biografia lui Russo este, cred, demnă de admirație. A rămas orfan de mic, dar s-a străduit să învețe cât mai bine cu putință. A rezistat din pubertate printre străini și a acceptat ajutorul unor mentori de nădejde. Deși viața i-a fost mult prea scurtă, a trăit cu entuziasm fiecare moment al ei. A crezut sincer și ilustru în viitorul neamului românesc. I-a molipsit și pe ceilalți cu starea lui de spirit și ne-a lăsat o frumoasă lecție de viață.

Începând de azi (ora 9, reluare 21), Radio Vocea Evangheliei Oradea va transmite patru mesaje inspirate din Pilda semănătorului. Studiind fiecare versiune a sinopticilor s-a ajuns la următoarea concluzie: Matei pune accentul pe semănător; Marcu pe soluri; în vreme ce Luca vorbește mai apăsat despre sămânță.

Seria de mesaje se ocupă de cele patru pământuri, deci urmează versiunea lui Marcu. Fiecare dintre soluri descrie o anumită atitudine. Față în față cu abundența sămânței și cu sârgul semănătorului, pământurile au totusi un rol definitiv. O receptare nepotrivită a Cuvântului lui Hristos produce efectele pe măsură, iar atitudinile greșite sunt majoritare. Trei din patru soluri nu sunt pregătite pentru o recoltă integrală; sămânța pare a se risipi, iar întreaga strădanie irosită. Și totuși, această pildă subliniează liberul arbitru al omului. Fiecare poate să aleagă așa cum dorește și apoi să plătească prețul acestei alegeri.

Sper ca aceste mesaje să ajungă cu succes la inimile ascultătorilor. Toți oamenii sunt expuși într-un mod sau altul la Cuvântul lui Hristos. Pe diferite căi și mai mult ca niciodată, sămânța este aruncată pe ogoare. Deși atitudinea corectă nu este populară, doar ea ne poate așeza la locul potrivit. Să tindem așadar spre maturizarea spirituală și să-i îndemnăm și pe ceilalți în aceeași direcție.

Îți încredințăm Ție, Tată ceresc, spiritul și gândul, pentru ca sufletul nostru să nu fie niciodată captivat în așa măsură de bucuriile sau de tristețile vieții încât să dea uitării această expresie care dezleagă, dar nici să nu fie adusă pe buzele noastre prea des de nerăbdare și de neliniște interioară. Astfel încât sufletul nostru, în ceasul din urmă – după ce această expresie ne-a întovărășit ca un prieten credincios în multele situații ale vieții, adaptându-se după noi fără a-și deveni totuși sieși necredincioasă, după ce a fost consolarea, speranța, bucuria, încântarea noastră, după ce a sunat pentru noi cu tărie și însuflețire, încet și ca un cântec alinător, după ce ne-a vorbit mustrător și dezaprobator, încurajator și îmbolditor -, va fi ca purtat în afara lumii de acastă expresie, într-acolo unde vom înțelege adevăratul ei sens.

(Soren Kierkegaard)

C. T. Popescu spunea într-un interviu că dispare un act cultural: recititul. Avalanșa de informații ne sufocă în bună măsură, iar tihna lecturii a doua devine un lux. Dacă nici măcar nu se citește, re-cititul devine aproape o iluzie. Și totuși, există cărți traduse în românește care merită revăzute din când în când. Mă refer aici la colecția de eseuri în onoarea lui Carl F. H. Henry, editate de D. A. Carson și John D. Woodbridge, și intitulată Dumnezeu și cultura (Cartea Creștină, Oradea, 2006).

Însumând aproximativ 20 de eseuri teologice de înaltă ținută, lucrarea mi-a atras atenția încă de la apariție. După o lectură rapidă, mi-am luat timp s-o adulmec din nou. Savorea dezbaterii derivă din curajul cu care sunt atacate subiectele. De la implicarea creștinilor în politică și până la provocările bioeticii, eseiști precum Vanhoozer, Bromeley, Priest, Heard jr., Mavrodes, Spitz, Smith, Johnson și alții, ne introduc în zone de mare interes. Cu acribie și coerență, suntem invitați la o călătorie fascinantă și plină de învățăminte.

Interesant este că, indiferent de subiect, autorii ne conving de biblicitatea demersului. Despre fiecare noutate culturală, socială sau politică scrie într-un fel în Biblie. Nu suntem lăsați descoperiți în fața ineditului. O reîntoarcere la revelația scrisă poate să fie definitorie pentru luarea noastră de poziție. Apoi, față de cel mai insignifiant detaliu al vieții se pot formula adevăruri dogmatice. Necăzând într-un dogmatism rece, auster, creștinul își poate întemeia crezul în cuvinte potrivite. Nimic nu are voie să ne ia prin surprindere. Promovarea valorilor iudeo-creștine trebuie făcută în mijlocul ateismului și agnosticismului contemporan. Retragerea este păguboasă și generează frustrări.

Cred că fiecare slujitor evanghelic ar trebui să lectureze măcar o dată cartea. Desigur, recomandarea este valabilă pentru oricine dorește mai mult decât ce primește la biserică. Dar pentru slujitori este aproape o necesitate. Eseu după eseu, ești confruntat cu realități cotidiene la care ai meditat cândva, dar ți-a lipsit călăuza pe măsură. Noi orizonturi se deschid, vechi dileme se rezolvă. O carte mare și provocatoare. (Re)lectură plăcută!

Într-o zi ca aceasta, în anul 1860, la Taganrog – orașul lui Petru cel Mare – se năștea Anton Pavlovici Cehov. Tătăl său era un băcan destul de sărac, dar care își depășise condiția de iobag ce-o avusese în tinerețe. Datorită evlaviei sale, și-a silit fiul să cânte de mic în corul bisericii, dar și să vândă în magazin. Mama sa era o persoană blajină și mereu preocupată de binele familiei. Cu toate acestea, copilăria nu i-a fost prea fericită, tot felul de evenimente umbrindu-i adesea bucuria. Această perioadă va reveni însă în mod recurent în operele sale de mai târziu.

O vreme a frecventat școala grecească, iar apoi a intrat la gimanziul orășenesc unde a rămas 10 ani (se includea și liceul). Aici a prins drag de clasicii greci și latini, prezențe care nu-l vor trăda niciodată în plan intelectual. Survine falimentul tatălui și mutarea familiei la Moscova. Cehov va ajunge acolo în anul 1879 și rămâne până în 1892. Se înscrie la medicină, ajunge să profeseze și își va susține financiar întreaga familie. În acest timp își începe și activitatea literară prin publicarea unor texte comice (semnate cu pseudonim).

Până în 1888 devenise foarte popular în rândurile publicului. A transformat schița umoristică de 1000 de cuvinte într-o formă minoră de altă. În același timp și-a încercat forțele în zona textelor lungi, dramatice chiar. Treptat, comicul a fost înghițit de literatura gravă, iar maturitatea sa literară va fi marcată de subiecte adânci. Notorietatea avea să-i atragă și critici tot mai serioase. Una dintre ele era neapartenața sa politică și îndărădnicia de a se înrola într-un anumit curent filozofic. Pe cât era de cunoscut și îndrăgit de marele public, pe atât era de contestat și necăjit de o bună parte a criticii.

Drept consecință, la începutul anilor 1890, Cehov se va muta pe insula Sahalin (situată la aprox. 10.000 km de Moscova). Urmare a acestei șederi ieșite din comun, Cehov va publica la întoarcere lucrarea Insula Sahalin, unde-și va povesti întreaga aventură. Pleacă apoi în occident, unde ajunge să fie destul de bine cunoscut între literații vremii. Se întoarce în Rusia, cumpără o moșie la 80 km de Moscova și contribuie – atât ca medic, cât și ca administrator medical – la consecințele foametei cumplite din 1891-1892.

În textele sale a descris lumea pestriță a orașelor și satelor rusești. E o lume plină de nevoiași, negustori etc., un fel de frescă a vremii. Scenariile sale erau jucate în marile teatre, iar publicul era entuziasmat de fiecare dată. În martie 1897 însă, urmare a tuberculozei, Cehov suferă o hemoragie pulmonară puternică. Pe jumătate invalid, scriitorul își vinde moșia de la Melihovo și-și construiește o vilă la Ialta, stațiunea de coastă din Crimeea. A fost momentul desprinderii, a ruperii de viața culturală a Moscovei și Petersburgului. Această rupere s-a suprapus cu atenția tot mai crescândă a criticilor față de opera sa.

Să mai menționăm că înainte de acestă ultimă mutație biografică, Cehov se va fi căsătorit cu tânăra actriță Olga Knipper (în 1891). Aceasta a fost, se pare, singura poveste profundă de dragoste din timpul vieții sale. Datorită carierei Olga a fost luni de zile plecată de lângă soțul ei, însă căsnicia a fost o adevărată împlinire. Se stinge de tuberculoză în 1904, nu înainte de a-și savura premiera uneia dintre marile sale opere: Livada de vișini. A numit-o mereu o comedie, pe alocuri chiar o farsă, fiind ultima ocazie în care marele scriitor a creionat portretul moșierimii ruse în declin. Celebritatea mondială avea să apară abia după Primul Război Mondial, iar prezentarea completă a operei va apărea după patru decenii de la moartea sa.

Ce-am putea spune în loc de concluzie?! De observat strădania și entuziasmul cu care un copil provenit dintr-o pătură socială modestă învinge, cred că este pilduitor. Apoi, faptul că nu s-a înregimentat politic și filozofic (deși l-a costat), dovedește o anumită independență creatoare. Și, nu în ultimul rând, Cehov face dovada că medicina își poate da mâna în mod strălucit cu literatura. El a dovedit că poți să-și și ajuți pe oameni, dar să și-i încânți. Frumoasă lecție!

Feisbucul aduce vești de tot felul. Nu întotdeauna sunt bune, încurajatoare, mlădioase. Uneori sunt chiar triste și născătoare de nostalgii. Adineaori, după ce participasem la o seară de tineret la Efrata (Oradea), îmi deschid pagina pentru a posta un citat. Rămân încremenit la vederea următorului anunț: profesorul Teodor Pandrea a închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo, la cele țărmuri. M-am frecat la ochi și am recitit. Chiar așa… în jurul amiezii, unul dintre cei mai mari dascăli ai învățământului penticostal, s-a stins.

Alături de colegii mei de generație, mă simt privilegiat să-l fi prins la catedră. Dar nu oricând și nu oricum. Erau anii de înaltă activitate, anii în care Teodor Pandrea a dat totul, fără rest. Aș spune că acționa cu măiestrie pe două planuri. Unul era legat de relația cu Ministerul Învățământului și țintea înspre acreditarea ITP-ului. Tot aici intrau și relațiile necesare cu alte facultăți acreditate pentru a ne putea susține licențele (promoția mea a trecut prin mâna comisiei baptiste, alții prin cea a reformaților). În tot cazul, încerca să-l ajute pe fratele Trandafir Sandru, rectorul de atunci, că e important să avem o diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului din România. Un alt plan ținea strict de profilul său de lingvist. Cursurile cu dânsul erau adevărate sondări filologice, niciodată scorțoase, niciodată plictisitoare. O candoare ilustră punea stăpânire pe mințile noastre, o mică revelație mijea de fiecare dată. Profesorul știa bine să jongleze cu exactitatea morfologică și gramaticală, dar și cu trimiteri diverse. Adesea aplicațiile ni le făcea direct pe textul biblic.

Ca o notă personală adaug cu drag aportul acestui mare om de suflet și de litere. Eram în anul terminal și – așa cum mi-a fost dat o vreme – au urmat câțiva ani de slujire la Filadelfia București. În acel timp, fratele Pandrea era membru în această biserică și, uneori, accepta să țină chiar mici studii biblice. Niciodată nu i-am putut fi pe deplin recunoscător pentru critica avizată ce mi-o aplica din când în când, după ce-mi asculta predicile. O făcea cu respect și cu un simț al detaliului. Nu era nimic gratuit în remarcile sale. De câte ori îl zăream în sală mă bucuram, știam că cineva e cu ochii pe mine. Corecțiile sale mi-au prins extrem de bine și mi-au rămas în minte și azi.

Ultima întâlnire a fost inopinantă. Eram împreună cu corul bisericii Filadelfia (Oradea) într-o vizită la Biserica Speranța din Cluj. Înainte de urca la amvon pentru predică l-am zărit ca în vis, la balcon. Îmi spuneam că ar fi prea frumos să fie chiar dânsul. După câteva minute mi-a zâmbit cu zâmbetul acela pe care toți studenții-l știu. Am fost emoționat. Trecuseră ani buni de când nu ne mai întâlnireserăm. S-a terminat programul, a venit la mine, ne-am îmbrățișat. Abia azi realizez că a fost ultima îmbrățișare, ultima conversație. Am rămas povestind până mai toți ieșeau din biserică. Nu ne-am mai fi despărțit. El era curios de mine, eu eram curios de dumnealui. Își făcea planuri de viitor, mi-a vorbit de o eventuală colaborare într-un proiect editorial, era așa de încântat că puteam avea acel schimb de idei. Da, dragii mei, pentru că profesorul Pandrea era un om al ideilor vii, al polemicilor fecunde și al aserțiunilor precise.

Acum, la despărțire, de pe meleaguri bihorene, primește un sincer omagiu. Ai fost pentru mine mai mult decât te-ai gândit. Și așa cum a fost în cazul meu cred că a fost și în inima altor studenți. Până va fi să ne revedem pe alte plaiuri, îți vom purta un respect peren. Ne vor străfulgera în continuare SOS-urile filologice cu care ne izbeai frontal, vindecător. La revedere, PROFESORE!