Spre seară voi zbura din nou spre Roma. O fac pentru a doua oară anul acesta, dar cam în aceleași coordonate cu prima dată. Biserica Penticostală Elim (pastor Florin Bodog) organizează o Școală Biblică pentru toți cei interesați din bisericile române din zonă. Pe lângă acest proiect, de fiecare dată au avut loc și întâlniri pentru familii. Duminica – după caz – se organizează tot felul de evenimente bisericești.

Sfârșitul acesta de săptămână va fi și el încărcat. Prin ajutorul Domnului voi participa la trei întâlniri pentru familii plus cursurile obișnuite de Școală Biblică. Duminică va fi o zi a legământului, din câte am înțeles. Două biserici organizează botez noutestamental, ceea ce e o încurajare. Cu siguranță voi fi încurajat să văd cum harul lui Dumnezeu lucrează (și) în diaspora.

Cu voia Domnului va mai fi o vizită de acest gen la Roma, undeva în toamnă. Așa era proiectul încă de anul trecut și mă rog ca Domnul să ne ajute să-l ducem la bun sfârșit. Sârgul slujitorilor români de peste hotare mă impresionează de fiecare dată. Pe de altă parte sunt copleșit de interesul multor frați și surori pentru școală și învățătură în general. Cred că suntem responsabili pentru felul cum venim în întâmpinarea acstor nevoi. Să ne ajute bunul Dumnezeu să răspundem chemării Lui prin competență!

A scris mult pentru vremea lui. Ne-au rămas lucrări de liturgică, introduceri în Vechiul și Noul Testament, câteva tratate de dogmatică și o seamă de schițe istorice. Dar, una dintre cele mai cunoscute scrieri este Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul, publicată în 1890. Să precizăm că atacul episcopului se îndreaptă împotriva calvinismului, iar drept argumente suplimentare prezintă și cele două Sinoade ce se ținuseră în Moldova la acea vreme.

Acest tratat virulent descrie atitudinea ortodoxiei românești față de o mișcare paralelă din punct de vedere istoric. Protestantismul s-a născut în mediul catolic și, dimpotrivă, Luther și Calvin au avut păreri elogiative la adresa Bisericii de Răsărit. Deși o cunoșteau puțin, reformatorii au fost atrași de ortodoxie ca de un miraj aparte. La câteva secole după declanșarea Reformei, când urmașii lui Calvin ajunseseră pe plaiuri mioritice, episcopul Ștefănescu (și nu numai) pornește o întreagă cruciadă împotriva spiritului protestant. Argumentele dogmatice sunt șubrede, însă patosul e nesfârșit. Luptătorul episcop taie în stânga și-n dreapta încercând să stârpească erezia calvină și în general orice sămânță de protestantism din solul patriei.

Să ne mai mirăm de atitudinea ortodoxiei românești față de neoprotestantism?! Lupta se dă deja de câteva secole și – cu mici excepții – aproape nimeni n-ar avea dreptul să fie altfel decât ortodox. Știu, câteva mișcări laice și-au adus și ele aportul. Punerea semnului egal între românitate și ortodoxie a ascuțit săbiile. Mai știu că nici în tabăra neoprotestantă atitudinile n-au fost niciodată cele mai ortodoxe (neconfesional vorbind), dar raportul de forțe a fost oricum inegal.

Nu-mi doresc polemici gratuite în urma celor de mai sus. Aceia care mă cunosc personal știu deschiderile mele deopotrivă teologice și culturale. Dar, nu se cădea să lăsăm să treacă acest 16 mai fără să amintim un document de acum istoric. Să sperăm în vremuri mai bune și într-un alt nivel de toleranță. Doamne ajută!

O, Dumnezeule, ezitările mele m-ar face să mă agăț de un compromis, de o jumătate de măsură. Salvează-mă de aceasta. Eu nu vreau nimic mai puțin decât pe Tine. Știu că orice altceva mai puțin decât Tine va ceda în ultimă instanță și mă va lăsa să mă prăbușesc. Eu vin la Tine!

(Stanley Jones)

Jim Burns povestește în Părintele încrezător despre Dan Chun, pastor în Honolulu. Într-o zi, acesta din urmă l-ar fi întrebat despre un posibil păstor de tineret pentru biserica lui. Burns i-a pus înainte două opțiuni: un lucrător-vedetă în branșă, dar și un altul care nu a dovedit ce poate face. Pentru o mai bună analiză i-a invitat pe amândoi să slujească în biserica sa fără nici un angajament prealabil. Apoi s-a decis definitiv și, surprinzător, pastorul Chun l-a ales pe al doilea. Întrebat de ce a făcut-o ar fi dat următorul răspuns: Primul s-a purtat de parcă nu a cunoscut niciodată ce înseamnă să fii zdrobit. Eu angajez numai oameni zdrobiți ca să lucreze în biserica noastră.

Întâmplarea de mai sus mă introduce într-o temă tot mai prezentă în spațiul evanghelic. Bisericile (cu precădere cele mari) sunt puse în fața unei alegeri deloc ușoare. Carismă sau caracter; talent sau educație; retorică sau duhovnicie… si antitezele ar putea continua în aceeași notă. Ne străduim – în neoprotestantism – să nu credităm tradiția și cădem în mrejile talentului fad. Finalitatea mi se pare aceeași. Dacă în bisericile istorice vestimentația preotului are o valoare sacră făcându-l unic (și diferit de cel din viața de zi cu zi), noi aproape că am reușit performanța acestei dihotomii fără ajutorul straielor.

Sunt tot mai preocupat în ce mă privește de manipulare. Și nu mă refer că eu însumi aș fi manipulat (fapt pe care-l tratez cu un zâmbet generos), ci că eu însumi aș putea manipula involuntar pe alții. În ce măsură talentul, pregătirea și popularitatea unui slujitor pot fi puse în slujba nemijlocită a semenilor? Au acestea vreo valoare dacă lipsește caracterul și bunul simț?! Mă tem că nu. Prefer un slujitor stângaci, dar sfânt; un predicator cu sincope, dar bine ancorat în Scripturi; pe cineva care nu se exhibă pe sine ci-l prezintă pe Hristos. În această logică, dialogul cu care am debutat este mai mult decât grăitor. Să fim atenți!

Cea mai mare dificultate a lui Adam, al tuturor timpurilor, constă în a ști cine este el, în a-și cunoaște identitatea, care îi este locul în lume, care îi este destinul. Dar Adam, Adamul tuturor timpurilor, este trezit de o prezență neașteptată, prezența femeii. Și invers. Este prima întâlnire dintre bărbat și femeie și aici se petrece revelația singulară a propriei identități personale și a destinului vieții. Această întâlnire este ceva ce nu poate fi dedus din natura însăși. În singurătatea sa, propria sa natură corporală îi apare ca o necunoscută. Femeia nu este nici măcar o posibilitate la care ar putea să spere; întți recunoaște numai că este incomplet, recunoaște lipsa unui ajutor potrivit. Cu toate acestea, Adam este capabil să se recunoască pe sine în corpul unei alte persoane.

Fragment din lucrarea Destinul erosului: perspective de morală sexuală scrisă de José Noriega și publicată la editura Galaxia Gutenberg anul trecut. Abia acum mi-a căzut în mâini această carte, iar cu autorul sunt de asemenea la prima întâlnire. Sunt abia la jumătate cu lectura, dar mă declar fascinat.

Noriega este profesor de Etică Filozofică (!) la Facultatea de Teologie Catolică din Madrid, iar ani de zile a condus Institutul Pontifical pentru Studii despre Căsătorie și Familie din cadrul romano-catolic. Preocupat de teologia relațiilor conjugale, dar cu o largă cunoaștere a psihologiei și filozofiei creștine, omul acesta reușește un adevărat tur de forță. Nu e o analiză prozaică (americănească, aș spune), ci una largă, ilustră. Conceptele sunt abordate cu elan și acribie în același timp, iar exegeza este însiropată etic. Abia aștept s-o pot finaliza și să pot scrie o mică recenzie.

Deși l-am mai amintit și AICI, azi revenim într-un context particular. La 13 mai 1940, poetul și prozatorul Mircea Ciobanu a văzut lumina zilei. S-a născut în Capitală, într-o familie modestă dar cu o înclinație vizibilă spre studiu și contemplare. După ce termină liceul pleacă la Iași pentru a studia filologie slavă, apoi revine în București și – între 1965-1966 – devine redactor la Agerpres. Urmează apoi o succesiune de directorate la Editura pentru Literatură, Editura Eminescu și la Cartea Românească.

Debutează poetic în revista Tribuna (1959) și editorial cu volumul Imnul pentru nesomnul cuvintelor (1966). Stă sub dublul semn al lui Ion Barbu și Tudor Arghezi, mai ales prin felul în care s-a referit la limbaj: privit ca obiect al unui travaliu intens și secret de a da informului formă. Alchimist în gesturi - după cum spune Nicolae Manolescu – scrie tot mai mult o poezie de aspect medieval, în care poetul joacă rolul vocii care transmite mesajele. Preocuparea lui pentru originile lumii și pentru osmoza propriilor trăiri este intensă. Lirica este dominată de foșnete originare și elementare în care se întrepătrund vântul, trupul, cerul, stelele, pământul, peștii – toate acestea alcătuind un univers sonor.

După Revoluție scriitorul își deschide propria editură Vitruviu, iar în paralel devine purtătorul de cuvânt al Regelui Mihai I în România. Publică cu sârg în diferite reviste atât poezie cât și critică literară. Traduce cu același sârg opere din rusă și greacă, dovedintu-se unul dintre cei mai prolifici traducători bucureșteni.

Ceea ce nu se aude nu există în versurile lui Mircea Ciobanu - conchide Manolescu. Și chiar așa este. Nu e o poezie ușor digerabilă, dar faptul acesta nu-i scade valoarea. Ba dimpotrivă! Substrabul biblic al versurilor este adesea izbitor, mai ales când se descrie nașterea univerului: maica tuturor apelor. Un mistic printre literați, Ciobanu rămâne în continuare cvasi-necunoscut. Esența poemelor sale parcă se sustrage în continuare, iar abnegația acestei vieți pare umbrită. Tocmai de aceea încercăm și noi aici să echilibrăm lucrurile, în măsura în care putem. România recentă are oameni care merită tratați cu mai multă atenție.

Dacă ar trebui să urc la amvon fără să mă fi pregătit, studiind o carte, și să-mi spun ușuratic: Lasă! Când voi fi acolo, Dumnezeu îmi va da ce să spun, și nu catadicsesc să citesc sau să să meditez la ceea ce urmează să rostesc, și mă prezint aici fără să cuget cu atenție cum trebuie să folosesc Sfânta Scriptură pentru întărirea oamenilor – ei bine, atunci aș fi un șarlatan fudul, iar Dumneze m-ar face să mă rătăcesc din pricina insolenței mele. Elocința care nu trebuie nici condamantă, nici disprețuită, așadar, este cea care nu are tendința să-i facă pe creștini să se preocupe excesiv de strălucirea exterioară a cuvintelor, nici să-i îmbete cu desfătări deșarte, nici să le gâdile urechile cu surâsul ei plăcut, nici să acopere crucea lui Hristos cu artificiile ei vane ca și cu un văl; ci, dimpotrivă, are grijă să ne reamintească simplitatea inițială a Evangheliei, să exalte predicarea umilă a Crucii, smerindu-se pe sine și, într-un cuvânt, este numai un vehicul.

Analiză făcută de Jean Calvin și preluată prin intermediul lui Gerald L. Sittser a cărui lucrare (Izvoare de spiritualitate creștină) a apărut anul trecut la Casa Cărții (Oradea).

Calvin vedea în predicare un sacrament în sine, o accepțiune care pare deplasată azi. Noi riscăm parcă o altă extremă: să predicăm tot mai scurt, mai sumar și mai șugubăț. Acribia cercetării, justețea exegetică și sobrietatea expunerii par a fi calități tot mai rare, într-o lume a șoului de tot felul. Tocmai de aceea găsesc aserțiunea de mai sus la fel de actuală. Și azi avem nevoie de o redefinire a predicării, de o așezare a ei la locul preconizat de Hristos. Să  nu cedăm în fața unei retorici facile, dar nici să nu devenim așa de scorțoși încât mai nimeni să nu ne înțeleagă. Doamne ajută!

Tatăl meu, văd acum că Tu ești Tată al familiei mele. Tu m-ai făcut în așa fel încât nu pot să trăiesc în pace cu mine însumi dacă nu pot să trăiesc în pace cu restul familiei. Văd că trebuie să trăiesc prin iubire sau prin pierdere. Ajută-mă, astăzi, să trăiesc prin iubire.

(Stanley Jones)