Deseori îndoiala nu este o alternativă la credință, ci un pas anterior, care dispare când este substituit de căldură și de bucuria de a-L vedea pe Isus. Firește, cine se îndoiește, își amână răspunsul final, merge spre credință, dar nu fără efort. În cazul aparițiilor, dubiul a fost o mișcare ineluctabilă a spiritului, dezorientat în fața unui eveniment incomparabil. De aceea, cei Unsprezece care urcă pe muntele unde le apare Isus „îl ador”, chiar dacă înainte „se îndoiseră” (Mt 28.17). cele două momente nu se exclud, ci instituie o trecere necesară: la credința că Isus a înviat cu adevărat și la convingerea că nu văd o fantasmă sau au o halucinație…
Nu e surprinzător că acum, după Înviere, dubiul să continue să-i asalteze. În fața îndoielii, cuvintele lui Isus sunt puține, de parcă i-ar fi de ajuns să se arate discipolilor, de parcă unica Sa preocupare ar fi să-i asigure de prezența Lui constantă acum, când începe un timp diferit: timpul misiunii pretutindeni pe pământ, timpul construirii comunității, al constituirii Bisericii.
Relația pe care o stabilește Isus, după Paște, cu ucenicii este una de mare complexitate. În primul rând, mesajul central este același, că a trecut prin supliciul crucii și că acum, înviat, își caută prietenii. În ultimă instanță, Isus se mișcă și se comportă în parametri de proximitate: martorii învierii Lui, pe care El îi alege, nu sunt niște necunoscuți sau sosiți în ultimul ceas. Sunt oameni care au împărțit cu El viața și acum au bucuria de a-L vedea din nou, cu un trup transformat, transfigurat.
(Iisus – un profil biografic, de Armand Puig, Meronia, București, 2006, pp. 595-596)