
Tendința oamenilor este de a trece cu vederea lucrurile pe care le au în mod constant înaintea ochilor. De multe ori punem prea puțin preț pe copacii înfrunziți, pe minunatele apusuri de soare sau pe valurile mării care izbesc cu putere țărmul, atunci când le vedem zi de zi. În același fel, atunci când citim Noul Testament avem tendința de a omite ceea ce spune Noul Testament despre Dumnezeu Însuși. Îl dăm pe Dumnezeu la o parte, ca să spunem așa, și studiem alte teme precum justificarea, împăcarea, istoria răscumpărării sau noua creație. Consider că locul central al lui Dumnezeu în Hristos este tema de bază a narațiunii care se derulează în Noul Testament. Trebuie să avem grijă, desigur, să nu cumva să-L înlăturăm pe Dumnezeu din istoria pe care ne-o prezintă Noul Testament. Faptul că ne concentrăm atenția asupra lui Dumnezeu nu înseamnă că facem o teologie sistematică ce privește și la implicațiile filozofice și contemporane ale învățăturii Scripturilor despre Dumnezeu, iar unele studii nu iau în considerare așa cum trebuie narațiunii Scripturii atunci când formulează doctrina despre Dumnezeu. Teologia biblică nu urmărește implicațiile filozofice ale doctrinei despre Dumnezeu, întrucât acest demers aparține teologiei sistematice. Am putea crede că într-o teologie a Noului Testament nu se mai cere să spunem nimic despre „Dumnezeu” deoarece este evident și de la sine înțeles că teologia noastră este despre Dumnezeu. Însă dacă ignorăm ceea ce este evident și de la sine înțeles, s-ar putea să trecem cu vederea una dintre temele cele mai importante din teologia Noului Testament. S-ar putea să nu vedem ceva ce se înalță semeț în fața noastră pur și simplu pentru că suntem prea obișnuiți cu peisajul.
(Din Teologia Noului Testament: măreția lui Dumnezeu în Hristos, de Thomas R. Schreiner, trad. Dorin Pantea, Făclia, Oradea, 2011, pp. 127-128)