
În drumul acesta al vieții prin care trecem, este mai fericit cel ce, asemenea călătorului fără poveri, se simte mai liber prin sărăcia sa, decât cel ce abia mai răsuflă sub greutatea bogățiilor. Dacă am socoti noi folositoare bogățiile, le-am cere lui Dumnezeu și El desigur că ne-ar da o parte din ce stăpânește. Preferăm însă să disprețuim bogățiile, decât să le avem. Dorim în primul rând nevinovăția, îi cerem mai degrabă suferința, vrem mai bine să fim buni decât risipitori. Faptul că simțim și suportăm neajunsurile corpului omenesc nu este o pedeapsă, ci o luptă. Încercările la care suntem supuși ne întăresc puterile și nenorocirea deseori ne învață virtutea. Fără exercițiu, atât puterile trupului, cât și ale sufletului, slăbesc. Toți bărbații voștri atât de viteji, pe care-i dați ca pildă, au ajuns străluciți după mari suferințe. Nu înseamnă că Dumnezeu nu ne poate ajuta sau că ne disprețuiește, deoarece El e conducătorul tuturor și tatăl care-și iubește copii, dar ne pune la încercare și ne cercetează cu atenție pe fiecare în greutățile vieții, prețuiește pe fiecare după primejdiile pe care le-a înfruntat, punând la încercare voința omului până în ultima clipă a vieții, fără să-I scape nimic din ceea ce face fiecare. După cum aurul se încearcă în foc, la fel omul se încearcă în primejdii.
(Octavius, de Minucius Felix, în Apologeții de limbă latină,PSB 3, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papodopol, David Popescu, EIMBOR, București, 1981, pp. 390-391)