Când Moise și Aaron au venit în fața lui Faraon (probabil în fața lui Amenhotep II), cerând permisiunea plecării, ei au invocat un pretext devoțional. Sigur, nu-l inventaseră pe drum, ci era Cuvântul lui Dumnezeu. „Lasă pe poporul Meu să plece ca să prăznuiască în pustiu un praznic în cinstea Mea” – era porunca Domnului transmisă prin robii Săi (Ex. 5.1).
Nu voi intra în detaliile celor zece urgii, nici nu voi analiza comportamentul celor doi soli ai Domnului (Moise și Aaron). Ceea ce interesează aici este motivul exodului. Faraon este pus în fața unei cereri puerile din punctul lui de vedere. Chiar mai mult, el putea s-o catalogheze drept o sfidare. Egiptul era o țară politeistă, un spațiu al ocultismului promovat și al unor forme de închinare destul de exotice. Ei bine, imaginați-vă că, într-un astfel de cadru, credința și convingerile profunde ale unor sclavi nu prezintă nicio importanță. De când sclavii au dreptul la religie? Cine cutează a interveni pentru niște ei? Și dacă totuși li se acordă dreptul la religie, de ce este atât de importantă locația? Egiptul nu le este îndeajuns pentru a-și ține praznicele?
Iată câte întrebări pertinente, dacă ținem seamă de context. Fără îndoială, ideea unui pelerinaj (pentru că despre asta e vorba inițial) pare năstrușnică și tupeistă. De aici tergiversările repetate și necesitatea unor plăgi tot mai dureroase. Faraon avea nevoie de argumente, iar argumentele cer timp. Va primi lecție după lecție, până când în cele din urmă le va da drumul. Însă, dincolo de detalii, faraon trebuia să învețe – măcar indirect – despre așteptările lui Dumnezeu, dar și despre planul Său măreț.
Merită însă a ne întreba: evreii, traversând miraculos marea, au înțeles că pornesc pe un drum al devoțiunii? După cum s-au comportat prin pustie, parcă n-ai crede. Ar fi trebuit să priceapă că exodul are o valoare în el însuși, nu doar prin destinația glorioasă. Când au făcut primul pas spre Canaan, evreii trebuiau să-și ridice ochii și inima spre Dumnezeul istorie și să rămână într-o relație profundă cu El. Pentru că, așa cum citam în deschidere, exodul înseamnă praznic permanent. O stare de sărbătoare își dorea Dumnezeu de la ei. O victorie pe care să o savureze până la ultimul detaliu. După sute de ani de sclavie, drumul însuși devenea parte din răsplată. Canaanul fără lacrimile și durerile pustiei n-ar fi însemnat mare lucru, dar împreună cu acestea are altă greutate.
Lasă-ne să prăznuim! – pare a spune Moise, pe scurt. Împărate, nu te opune sărbătorii! Nu ne strica inima! – ar fi ideea care se subînțelege aici. Pentru că, ce-și poate dori mai mult sclavii decât o sărbătoare nesfârșită?! Iar Moise știa unde dă-i ducă: drept la Sinai, la muntele unde rugul nu se mistuie și Dumnezeu e mai aproape ca niciodată. Exodul înseamnă celebrare, înseamnă răspuns definitiv la o problemă istorică. Iar în plan spiritual, desprinderea noastră de viața veche ar trebui să fie privită la fel: ca un praznic extraordinar!