La 25 decembrie 1873 se năștea, în Constantinopol, principele Vladimir Ghika. Acolo tatăl lui era ambasadorul României, iar Vladimir era nepotul domnitor al Moldovei. Totul prevestea o carieră diplomatică de succes, fapt care însă nu s-a împlinit decât parțial.
A primit o educație potrivită cu statutul său și a continuat studiile la Toulouse și Paris unde i-a cunoscut pe cei mai rafinați intelectuali ai epocii, devenind el însuși o personalitate foarte apreciată și influenă. La 5 ani se află deja în Franța (la Toulouse), unde primește o educație occidentală, revenind în țară numai în vacanțe.
În anul 1895 se înscrie la Facultatea de Științe Politice din Paris, oraş unde urmează simultan cursuri de medicină, botanică, arte, litere, filosofie, istorie şi drept.
Interesul din tinereţe pentru teologie l-a apropiat într-un mod deosebit de catolicism, pe care a voit să-l aprofundeze mai ales după ce a cunoscut suflete nobile de o caritate vie şi autentică. Așa se face că, în anul 1898 ajunge la Roma, unde studiază la Colegiul Sfântul Toma (viitoarea universitate Angelicum, a Părinților Dominicani). Aceea a fost perioada în care princi- pele Vladimir a decis să facă parte din Bise-rica Catolică. A făcut profesiunea de credinţă catolică la 13 aprilie 1902, în Biserica Sfânta Sabina din Roma.
A păstrat însă mereu un profund respectuos faţă de valorile Bisericii Ortodoxe în care fusese botezat. Celor care îl întrebau despre motivul acestei alegeri, le răspundea că devenise catolic pentru „a fi un ortodox mai bun”.
Anul 1904 marchează un alt moment important pentru viitoarea sa activitate apostolică. La Salonic, în Grecia, unde se afla pentru studii de filosofie şi teologie, o întâlneşte pe Sora Vincenza (Eleonora Pucci), din congregaţia „Fiicele Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de Paul”. A fost o întâlnire providenţială care l-a ajutat să contureze proiectul său pentru operele de caritate. În acest cadru, în 1906, Ghika înființează „Grupul Damelor de Caritate” și deschide la Bucureşti primul ambulatoriu medical gratuit „Bethleem Mariae”.
Sunt ani de implicare asiduă în opere de natură social-caritabilă, cu contribuţii preţioa- se la asistenţa medicală a celor nevoiaşi. Trebuie amintită , de asemenea, abnegaţia lui în timpul Războiului din Balcani, din 1913, şi dăruirea lui plină de curaj în îngrijirea bolnavilor de holeră de la Zimnicea (România) care a fost premiată cu o medalie militară ca distincție, deşi Vladimir era civil.
Primul Război Mondial îl găsește în Italia, unde s-a ocupat nu numai de misiunile diplomatice, ci şi de ră- niţii de război şi de bolnavii de tuberculoză. În ianuarie 1915 îl găsim la Avezzano acordând ajutor supravieţuitorilor cutremurului catastrofal. S-ar putea spune că în perioada italiană, Vladimir Ghika dimineaţa purta veş- minte de diplomat, la prânz era infirmier şi brancardier, iar seara asistent social. Ni-l pu- tem imagina umblând printre răniţi, vorbind puţin sau deloc, dar cu mâinile mereu ocupate să îngrijească, să cureţe, să şteargă lacrimi de pe chipuri îndurerate şi stropi de sudoare de pe frunţi înfierbântate. Când făcea bine avea un motto al său: „Adevărata milă este mută şi are mâini agile”.
În anii următori, începând din 1920 până la hirotonirea sa preoţească din 1923, principele Vladimir va desfăşura la Paris numeroase şi rodnice activităţi culturale, religioase și diplo- matice. A devenit preot romano-catolic la 7 octombrie 1923, slujind cu seriozitate și pasiune vreme de trei decenii. Trebuie precizat că slujirea lui preoțească cuprinde două etape: Paris, între 1923 și 1939, și București, între 1939 și 1954, anul morții.
Mai mult, odată devenit preot, Vladimir a primit de la Papa Pius al XI-lea permisiunea de a celebra Sfânta Liturghie atât în ritul latin cât și în cel bizantin, precum și facultatea de a-și desfășura activitatea în orice parte a lumii, în favoarea celor mai felurite categorii de credincioși. Această concesie pontificală s-a datorat extraordinarei activități apostolice a lui Vladimir, într-atât încât Pius al XI-lea l-a numit „marele vagabond apostolic”.
Începând din anul 1925 (la doi ani după hirotonie) trăiește într-o baracă, undeva în suburbiile Parisului, în cartierele Gentilly și Villejuif. Indiferent de zi sau de lună peisajul aici era mereu același: noroi, barăci, grămezi de gunoi, sărăcie și mânie, multă mânie împotriva lui Dumnezeu și a lumii întregi.