
La 22 iunie 1992 se stingea, la Paris, Virgil Gheorghiu, autorul romanului Ora 25 și a altor poeme și cărți de referință pentru cultura română. S-a născut la 9 septembrie 1916 în comuna Războieni, cătunul Valea Albă (jud. Neamț). În actele oficiale data nașterii este 15 septembrie, satul Totoiești, pentru că tatăl – preot paroh în sat din 1914 – nu-l declară o vreme autorităților. Este fiul lui Constantin Gheorghiu, preot al dinastiei Gheorghiu (fiul preotului Vasile Gheorghiu) din Valea Seacă, și al Mariei Scobai, din Blebea – preoteasă și mamă care și-a lăsat amprenta credinței cu o dârzenie teodidactă impresionantă. Părinții s-au căsătorit în anul 1915, Virgil fiind primul dintre cei cinci copii ai cuplului.
Urmează clasele primare la Petricani, locuind provizoriu (din cauza unei molime din sat) la bunicul din partea mamei, pe care-l aseamănă în amintire cu patriarhul Melhisedec. Nu urmează tradiția familiei (aceea de a se face preot) pentru că a merge la teologie presupunea anumite costuri pe care ai lui nu și le pot permite. Așa se face că, în iulie 1928 dă examen la școala militară de la Chișinău, unde intră în condițiile unei concurențe teribile: 3000 de candidați pe 40 de locuri. Speră într-o școlarizare pe gratis, totuși trebuie să achite o taxă pe care nu și-o permit. Aici intervine bunica din partea tatălui care-o oferă întreaga sumă (obținută de ea dintr-o moștenire a uneia dintre fiicele sale).
Din timpul liceului datează și primele încercări literare. Publică în Crai nou, atât poezii, cât și recenzii. Nu era totuși un începător. Încă din copilărie scrie poeme, imitându-și mama care – potrivit mărturiei lui – „scria poezii aproape în fiecare zi”. În același timp, tânărul colaborează și cu revistele: Flamuri, Pagini Basarabene, Junimea literară, Luminătorul și Viața literară. În același timp, suplimentele cotidienelor bucureștene Universul și Adevărul îi publică poemele.
Din 1935 studiază la Colegiul Militar „Ștefan cel Mare” din Cernăuți, intensificându-și în același timp și activitate literară. Devine în 1939 student la Facultatea de Litere și Filosofie din București, iar Nicolae Crevedia devine maestrul și mentorul lui, soția acestuia oferindu-i prima slujbă: secretar al poetului bucureștean.
După Dictatul de la Viena va fi imobilizat în mai multe garnizoane. Scrie și pătimește, în sensul că va fi acuzat de plagiat (pentru poemul Scrisoare tatei) de către Virgil Carianopol. Se dovedește că totul este o pură răutate, însă este sfătuit de Radu Gyr să intre în mișcarea legionară. O face cu devotament, dar și pentru a fi protejat. În 1938 îi apar poemele Elegie și Rugăciune și tot în același an (prin mijlocirea lui Tudor Arghezi) se angajează ca și reporter la Cuvântul lui Nae Ionescu. Începe colaborarea și la ziarul România condus de Cezar Petrescu.
În perioada bucureșteană o cunoaște și pe viitoarea lui soție, Ecaterina Burbea – avocat la Curtea de Apel din capitală și angajată a Băncii Române de Credit. O va numi „Laleaua neagră” sau, mai intim, „Mea Tu”. Tânăra stagiară avea o reputație mult peste vârsta ei, mai cu seamă datorită unor procese celebre pe care le câștigase (în principal în spețele unor poeți ai epocii). La 29 iulie 1939 are loc căsătoria, imediat după acest eveniment publicând Caligrafie pe zăpadă (pentru care primește premiul Fundațiilor Regale).
Se reîntoarce în următorii ani pe front, de unde transmite prin radio și scrie câteva monografii excelente (Ard malurile Nistrului e numai una dintre ele). Urmează, în sfârșit, primul roman: Ultima oră (scris în stilul lui Cezar Petrescu), însă se dovedește a fi o încercare nereușită, fiindcă volumul nu convinge. Încep și necazurile mai personale. Fiind evreică, soția lui intră oarecum în vizorul epocii, iar lui Virgil i se propune (discret) să divorțeze (măcar în acte). Evident că n-o face, ba dimpotrivă ia decizia radicală de a părăsi țara. Profitând de o relație la Ministerul Român de Externe, pleacă (împreună cu soția) la Zagreb ca diplomat. Aici îi va găsi acel fatidic 23 august 1944 când refuză cu înverșunare să se întoarcă în România (deși trebuiau să fie predați sovieticilor la schimb – o ticăloșie pe care o povestește în Memorii). Fug în Austria și apoi în Germania, urmăriți și separați mai apoi în lagăre diferite. Acum soția sa ajunge să sufere pentru/alături de el, pentru calitatea lui diplomatică într-o Europă atât de fragilă și imprevizibilă. În anul 1947 calvarul ia sfârșit, fiind amândoi eliberați din lagărele cu pricina și începe să scrie la romanul Ora 25.
Se înscrie la Facultatea de Teologie din Heidelberg, timp în care termină romanul mai sus amintit. Îi este tradus în franceză de Monica Lovinescu, având un succes răsunător. Între timp, publică și în germană Povești românești. Intră anturajul marilor minți ale occidentului, devenind tot mai apreciat și recunoscut. Călătorește chiar și în Argentina, unde conferențiază cu succes. Are parte, cum era și de așteptat, de numeroase adversități în special din partea diasporei românești. Este suspectat de spionaj și corupție, însă timp va dovedi că toate acestea au fost crase invidii și mistificări.
Din mai 1963, slujește la Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” din Paris. Presa și o parte a românimii din capitala Franței văd în această nouă ipostază o posibilă colaborare cu guvernul comunist de la București. Însă, cum detaliile și timpul vor dovedi, Virgil Gheorghiu nu făcea decât să-și urmeze visul din copilărie, acela de a urma tradiția propriei familii în ceea ce privește slujirea preoțească (acest vis este descris magistral în Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer și Cum am vrut să mă fac sfânt). În 1974 se stinge tatăl, iar Virgil nu poate participa la funeralii.
Odată cu evenimentele din 1989, Virgil Gheorghiu se implică în campanii media pentru resuscitarea spiritului patriotic, vorbește în public și participă la întâlniri de solidaritate cu țările din est. Pe lângă cele două cărți autobiografice amintite (mai degrabă despre copilărie), a scris și două volume de memorii. Primul – Martorul Orei 25 – apare în anul 1986, iar al doilea – Ispita libertății – îl definitivează în anul 1991, fiind publicat postum (în 1995). Se stinge răpus de leucemie, la 22 iunie 1992 (deși o învinsese într-o primă fază înainte cu doi ani). Soția Ecaterina – urmând dorința soțului – donează Bibliotecii Academiei Române o importantă arhivă care conține cea mai mare parte a operei sale.
Un destin contorsionat și controversat, dar cu atât mai sclipitor. Cine a citit „Ora 25” sau oricare dintre volumele autobiografice are de ce să fie entuziasmat. Deși multă vreme a fost cunoscut mai mult în occident, Virgil Gheorghiu începe să fie tot mai vizibil în spațiul pe care l-a îndrăgit atât de mult. Această microbiografie nu face altceva decât să contribuie, câtuși de puțin, la acest deziderat.