La 20 iunie 1989 se stingea unul dintre cei mai mari poeți creștini ai patriei: Traian Dorz. S-a născut în cătunul Râturi din comuna Mizieș, județul Bihor la 25 decembrie 1914. Părinții săi erau creștini respectați pentru pioșenia și hărnicia lor. Fiind unicul copil la părinți, aceștia s-au gândit să-l oprească acasă pentru a se îngriji de gospodărie și de bătrânețile lor. Băiatul însă era atras de altceva, mult mai înalt. Era pasionat de carte, iar în primele clase citise deja toate cărțile din biblioteca școlii, cât și din cea a învățătorului lui, Savu Halbac.
După ce încheie cele șapte clase primare, la 7 iunie 1930, preotul care preda religia i-a făcut cadou una dintre cărțile lui Iosif Trifa: Corabia lui Noe. În felul acesta, micuțul Dorz află despre mișcarea Oastea Domnului, fondată de către părintele Trifa la 1 ianuarie 1923. După lecturarea cărții, intră în legătură cu fondatorul ei, apoi se înscrie ca membru activ și pasionat. Citind de acum revista Lumina Satelor, începe să scrie versuri pe care Iosif Trifa le remarcă și începe să i le publice. În pragul majoratului, pe lângă preocuparea de a scrie, Dorz face misiune în satele din jurul Beiușului pentru a promova credința.
În lucrarea sa autobiografică – Hristos – mărturia mea – Traian Dorz povestește cum, la 18 ani, părinții au insistat să se căsătorească. În cele din urmă însă, acceptă invitația lui Iosif Trifa de-a se muta la Sibiu (în 1934) unde, alături de mentorul său, va începe o asiduă activitate publicistică. Tot aici îi va apărea și primul volum de versuri: La Golgota. N-a urmat nicio școală, dar a evoluat din punct de vedere spiritual și intelectual ca un autodidact silitor de-a lungul întregii vieți.
Timp de peste șase decenii, până când va pleca la Domnul, Traian Dorz va da dovadă de un zel extraordinar pentru slujirea creștină. Începând cu anul 1948, când regimul comunist a preluat puterea politică, și până la moartea sa – la 20 iunie 1989 – poetul a fost hărțuit necontenit de securitate și chiar întemnițat. Oastea Domnului a fost scoasă în afara legii, iar regimul totalitar a văzut în ea „secta cea mai periculoasă”. A ispășit nu mai puțin de 17 ani de închisoare, fiind condamnat în anul 1959. De-a lungul acestei încercări, Dorz a scris peste 300 de poezii pe care le-a memorat și le-a așternut pe hârtie abia după eliberare.
Așa cum o va spune mai târziu, el a devenit „o harfă spânzurată de-o streașină de închisoare”, pentru toate libertățile i-au fost luate, fiindu-i imposibil să-și publice volumele. Opera lui a circulat sub formă de samizdat, fiind foarte îndrăgită de creștinătatea de toate vârstele. A scris în total peste 5000 de poezii, la care se mai adaugă și cele 7000 de proverbe versificate inspirate din textul biblic. Peste 1000 dintre poeziile sale au fost puse pe melodii, apărute în celebra colecție intitulată Să cântăm Domnului!
Cu toate că poetul a cunoscut suferința pe toate treptele ei, el rămâne un poet al luminii, al iubirii, al credinței și al smereniei. Versurile sale îmbracă expresia imnului și al odei sau devin, când e cazul, cântec de luptă care apără drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rău se silește pe orice cale să apere dreptului omului la păcat, adică la desfigurarea sa moral-spirituală.
Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelația unor mari creatori ai sensibilității religioase, precum Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotațiile mistice cu Daniel Turcea.
Se stinge târziu în noapte, la 20 iunie 1989, în plin comunism. N-avea să mai prindă Revoluția din decembrie, ci pleca spre alte țărmuri. După o viață de fecundă suferință, urma să-și primească cununa răsplătirilor eterne. Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se așeza pe una dintre crengile pomului vieții veșnice.