Exercițiu de neuitare: Richard Wurmbrand

Se întâmpla în Bucureștiul anului 1909. La 24 martie, în zorii acelei primăveri, venea pe lume Richard Wurmbrand. Născut într-o familie de evrei, el va fi atras de comunism în anii adolescenței. Era perioada idilică a comunismului românesc, o perioadă încă plină de speranțe. Utopia încă părea credibilă, iar evreii erau susceptibili față de ea. În toată Europa asistăm la acest fenomen, iar Wurmbrand nu face decât să completeze lista. Se duce chiar la Moscova (între 1927-1929), unde se specializeză și devine un activist avizat. Partidul Comunist Român își va face mari speranțe cu acest tânăr promițător. Numai că, de-a lungul acestor ani, el va ajunge la concluzii diferite. Își dă seama de inconsistența doctrinei comuniste, de caracterul ei profund iluzoriu.

Se dezice public de comunism, fapt care-i va provoca serioase neplăceri. Începe să fie urmărit, apoi închis la Doftana. După această perioadă se căsătorește cu Sabina, în 1936. Proaspăt întoarsă de la Sorbona (unde studiase chimia), această fată plină de calități îi va deveni un ajutor cu adevărat potrivit. După căsătorie se convertește la creștinism. Deloc spectaculos, el primește o Biblie și câteva îndrumări de la un tâmplar din zona Brașovului. Această cale anonimă și retrasă a folosit-o Dumnezeu pentru a ajunge la inima lui Wurmbrand. Providența acestei convertiri se vede și în tuberculoza contractată de el în detenție, boală care-l va aduce în același salon cu tâmplarul brașovean.

După convertire începe să studieze asiduu. Viața lui este realmente confiscată de revelația creștină. Grație ușurinței cu care se mișca în câteva limbi moderne (precum și cunoașterea limbii ebraice), Wurmbrand ajunge repede să înțeleagă și să spună altora despre Isus. Devine, într-un timp scurt, pastor luteran. Se alătură Misiunii Anglicane pentru Evrei, context în care se specializează în evanghelizare. Mulți l-au primit pe Hristos din aturajul său etnic. În anul 1941 – în plin război, așadar – misiunea menționată se retrage din România, fiind continuată de misiunea Bisericii Luterane Norvegiene. Comuniștii încep să-l încolțească vizibil. Era și evreu și creștin în același timp. De două ori vinovat în ochii autorităților, Wurmbrand nu se dezice în nici un fel. Îi ajută pe mulți evrei să scape, îi susține pe mulți creștini să fie tari în mărturia lor.

După terminarea războiului, în 1945, cu ocazia congresului cultelor (convocat de primul-ministru, Petru Groza), Wurmbrand este singurul care ia cuvântul. Se împotrivește deschis regimului, arătând caracterul ateu al acestuia. Prin acest gest el spăla rușinea de pe fața lui Hristos, cum îi va fi șoptit chiar soția lui. La 29 februarie 1948, într-o zi de duminică, este arestat. Tocmai se îndrepta spre biserica unde slujea, când a fost ridicat fulgerător de pe stradă. Urmează ani de temniță grea, cu lungi perioade de singurătate totală. Aici îi cunoaște pe Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Aristide Lefter, Tertulian Langa și alții.

După paisprezece ani de detenție (executați între 1948-1956 și, respectiv,1959-1964) este eliberat, iar în 1965 părăsește țara împreună cu familia. În fapt, Wurmbrand a fost răscumpărat de o organizație creștină norvegiană (o practică utilizată la acea vreme). În 1966, se stabilește în Statele Unite, unde înființează misiunea creștină Vocea martirilor, organizație care luptă împotriva persecuțiilor îndreptate asupra creștinilor de pe toate continentele.

Ajunge în atenția Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, unde face cunoscute atrocitățile la care sînt supuși creștinii din țările comuniste. Privit cu îndoială de senatori, Wurmbrand se vede obligat să apeleze la argumentul cel mai puternic și anume: cicatricile de pe trupul său. Își scoate reverenda, arătându-le oficialilor americani dovada suferinței și a verticalității. Cicatricile vorbesc despre răni adânci, plăgi cândva sângerânde și dureri atroce. După Revoluția din decembrie 1989, împreună cu soția sa, Wurmbrand se întoarce în țară și, printre altele, depune flori la mormântul torționarilor săi. Un gest de noblețe sufletească, ce confirmă o viață de slujire și dăruire. Cea mai completă carte autobiografică a pastorului este Cu Dumnezeu în subterană, scrisă în tandem cu cea a soției ce poartă titlul Noblețea suferinței. Amândoi au suferit aproximativ în același timp, dar în locuri diferite. Un cuplu care, cu îndârjire și speranță, au reușit să reziste în fața comunismului în plină desfășurare.

Biografia acestui mare român penetrează istoria noastră recentă. Exemplul lui va hrăni speranțele noastre înspre mai mult și mai bine. Mărturia creștină va fi mereu încurajată, iar misionarii își vor găsi în el un reper. Organizația ce-a fondat-o îi continuă idealurile, iar mulți creștini prigoniți au parte de asistență și susținere. Merită (și) azi să ni-l aducem aminte. Detalii de tot felul continuă să apară, unele mai interesante decât altele. Filmulețe cu predicile lui Wurmbrand sunt tot mai vizionate. Erudiția și simplitatea acestui om continuă să impresioneze. Umorul fin și ironia decentă fac dovada unui spirit înalt și cuprinzător. Este, fără îndoială, un brav înaintaș la pilda căruia merită să privim cu speranță!