La 26 februarie 1940 se stingea pictorul Nicolae Tonitza. S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei şi ai lui Neculai Toniţă. În 1902 părăseşte localitatea natală pentru a se înscrie la Şcoala Naţională de Belle-Arte din Iaşi. Urmează apoi Academia de Arte Frumoase din Iasi, într-unul din momentele ei cele mai înfloritoare fiind coleg cu Ștefan Dimitrescu și avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici si Emanoil Bardasare. Din 1908 urmează cursurile Academiei Regale de arte frumoase de la Munchen, iar din 1909 până în 1911, la Paris, frecventează ateliere și face studii dupa pictori celebri.
Pictura lui Tonitza rămâne, dincolo de frământările cotidiene și de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă inteleasă ca expresie a permanentei valorilor spirituale. Remarcăm peisajele dobrogene, portretele de clovni, de copii, de tinere femei, naturile statice, pline de caldură, compuse în planuri mari, urmărind jocul tandru al luminii pe obiecte, în tonuri vibrante. Pictorul a continuat direcția inițiată de Ștefan Luchian. Regăsim la el aceeași preferință pentru redarea pe pânză a oamenilor sărmani, a peisajului citadin și a florilor. Cu marele său înaintaș are în comun felul de a simți și de a adera la realitate, dar mai mult decât prin temele abordate și prin temperament, Tonitza se înrudește cu Luchian stilistic. Tablourile sale, realizate într-un spirit modern, degajă un adevărat optimism, reflectând încrederea artistului în capacitatea artei de a înfrumuseța viețile oamenilor.
Nicolae Tonitza este considerat interpretul „tristeţelor luxuriant colorate” şi al ochilor de copii. Influenţa preocupărilor din epocă nu întârzie să-şi pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calităţile de colorist îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpreşionistilor şi compoziţia din stilul belle époque îi vor determina hotărâtor opţiunile estetice. Artistul a pictat peisaje, flori, natură moartă, dar nimeni n-a reușit să-l egaleze în ilustrarea temei copilăriei. Tonitza a fost un tată deosebit, trăind în mijlocul numeroșilor săi copii, cunoscând bucuria unei familii, dar și grijile paternității. Zecile de tablouri în ulei, alături de zecile de desene pe această temă urmăresc miracolul devenirii omului din fragedă pruncie până în adolescență. Copiii pictați de Tonitza sunt aceia de pretutindeni, naivi și isteți, inocenți și poznași, însetați de cunoaștere, dornici de iubire, demni de ocrotirea celor mari. Artistul i-a pictat la diferite vârste și în diferite ipostaze: sănătoși și bolnavi, jucându-se sau citind, îmbrăcați sau nuzi, pregătindu-și singuri cina ca niște orfani.
O viață tumultoasă, dar plină de învățături și pilduitoare. Omul și pictorul și-au dat mâna într-un tandem fericit. Nicolae Tonitza a lăsat în urmă o operă impresionantă, dar și o biografie demnă de a fi promovată. Pasiunea pentru artă și viață, respectul pentru om și demnitatea de fiecare zi, îl așează între oamenii de cultură ai țării noastre. Să-l ținem minte și, odată cu el, întreaga mișcare artistică autohtonă.