Exercițiu de neuitare: Nicolae Steinhardt

E

La 30 martie 1989 se stingea unul dintre cei mai mari gânditori creștini ai secolului XX: Nicolae Steinhardt. N-avea să mai prindă Revoluția, ci evreul devenit creștin pleacă dintre noi în urma unei angine pectorale agravate. Trecuse deja prin multe schimbări de-a lungul vieții, de la îmbrățișarea monahismului la suferința întru Hristos.

Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângă București. Între 1919 și 1929 urmează cursurile școlii primare și ale liceului Spiru Haret. Îi are drept colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a.

După această perioadă frecventează cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-și pasiunea și talentul pentru cuvinte. Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București (în 1934), iar în 1936 își susține doctoratul în drept constituțional. Din această perioadă datează și prietenia cu Emanuel Neuman (Manole) pe care o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” – cum va preciza în Jurnalul fericirii. În anul 1934 începe să publice sub pseudonimul Antisthius. Într-o strânsă colaborare cu Emanuel Neuman va da publicității două cărți în limba franceză, ambele pe problema evreiască. Tot în această perioadă publică diverse articole în Revista burgheză.

Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, Austria, Franța și Anglia, deschizându-se spre alte culturi și înbogățindu-și cunoașterea în multe feluri. După ce revin în țară, începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu. Din nefericire, este înlăturat la scurtă vreme, datorită acțiunii de „purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima, Steinhardt fiind supus unei perioade de privațiuni de tot felul (între 1940-1944). Revine apoi la Revista Fundațiilor Regale unde va depune o activitate intensă în ceea ce privește critica și publicistica, dar este din nou înlăturat, în 1947 (se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu). Ca și cum n-ar fi fost îndeajuns, imediat după acest episod este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948-1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de o întreagă pleiadă de intelectuali interbelici. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării iar dacă refuză urma să fie arestat. (Este vorba de procesul „lotului intelectualilor mistico-legionari”) Pentru că refuză să depună mărturie incriminatorie în ce-l privește pe Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

În închisoarea Jilava, la 15 martie 1960, preotul basarabean Mina Dobzeu îl boteză în ritual ortodox. La evenimentul care „înlătură orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178), participă inclusiv Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici (dintre care unul era Monseniorul Ghica), doi preoți uniați și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”. Odată cu nașterea din nou, cu trecerea de la iudaism la creștinism, Nicolae Steinhardt începe să-și redacteze autobiografia sub titlul Jurnalul fericirii.

Lectură obligatorie pentru orice intelectual creștin, această carte a fost redactată pentru prima dată în anul 1970, având atunci cca. 570 de pagini dactilografiate. Este confiscată de Securitate în anul 1972 și-i va fi restituită – după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor –  în anul 1975. Între timp, autorul finalizează a doua variantă – ceva mai lungă – dar și aceasta cade în mâinile Securității. Îi este confiscată și această versiune în anul 1984, iar atunci autorul se vede nevoit să recurgă la o tactică aparte. Redactând o altă versiune, va trimite pe ascuns fragmente în afara țării, care vor ajunge la Monica Lovinescu și Virgil Ieruna (ce se aflau în Paris). Ei o pun în circulație în samizdat printre prieteni, iar în anii 1988-1989, Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă.

Steinhardt va îndura închisorile comuniste până în anul 1964 când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Reintră apoi în viața literară și culturală a capitalei, reîncepând să publice cu nesaț. După moartea tatălui său (1967) se îndreaptă către viața monahală. Căutările lui îndelungi, interdicțiile de tot felul și ezitarea multor oameni ai Bisericii vor face acest drum cât se poate de lung. Abia în anul 1978 își petrece o vară întreagă la mănăstirea Rohia și abia în anul 1980 este primit ca și călugăr. Aici pune în ordine celebra bibliotecă a mănăstirii și se dovedește un monah foarte silitor și serios.

Radu Teodorescu spune că atunci „când ne gândim la el trebuie să ne gândim în primul rând ca la un om de litere, un literat și un om deosebit de cult. Părintele este un estet al edificiului lingvistic și al expresiei formulatoare.” Se înțelege că înmormântarea lui Steinhardt a fost un obiectiv pentru Securitatea de atunci. Deși s-au adunat foarte mulți oameni (și mai ales foști prieteni anticomuniști), marele gânditor n-a avut parte de o comemorare pe măsură. A trebuit să vină anii 90 pentru ca, adunate de peste tot, paginile pline de viață și profunzime ce ni le-a lăsat să vadă lumina tiparului și să se bucure de o îndelungă apreciere. A fost un om ce-a pătimit mult, dar cu folos.

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.