La 27 august 1928 se năștea, la Oradea, Mircea Zaciu. Unul dintre cei mai mari critici și istorici literari din Transilvania, membru de onoare al Acedemiei Române, savantul a avut un parcurs biografic tumultos. Provenea dintr-o familie de intelectuali, iar gustul pentru carte i s-a îndărăcinat în suflet încă de timpuriu. Urmează cursurile școlii primare și prima clasă de liceu la Satu Mare, urmând ca apoi să-și finalizeze studiile la Arad și Oradea. Această mutație a avut loc în timpul celui de Al Doilea Răboi Mondial, când părinții lui Mircea au încercat să găsească cea mai bună soluție. La Arad a cunoscut cel mai bine ce înseamnă condiția de minoritar religios, el făcând parte din Biserica Greco-Catolică a acelor vremuri.
Absolvă Facultatea de Litere și Filosofie (devenită după 1948, Filologie) la Cluj-Napoca, făcând – în paralele – și doi ani de Drept. Obține licența în Limba și Literatura Română în anul 1951 și intră în învățământul superior. Debutul său în proză are loc în anul 1944, cel editorial în 1954, iar cel de critic în anul 1967. Pe lângă bogata activitate în domeniul istoriei literare, Mircea Zaciu ne-a lăsat o frumoasă moșternire în paginile de Jurnal (1993), unde stilul confesiv ne ajută să înțelegem mai bine comunismul anilor 80.
Între 1967-1970 predă la câteva universități din Germania, remarcându-se astfel și pe plan internațional. Cu toate acestea, i s-a refuzat dreptul la studii doctorale pe care-l va obține abia după anii 90. Datorită apartenenței religioase și a spiritului liber de care a dat dovadă, lucrările sale au fost boicotate și chiar interzise. Sistemul comunist l-a îngrădit în multe feluri, încercând să-l reducă mereu la tăcere. Bunăoară, în 1985 i se interzice colecția Restituiri pe care o scotea din 1972 la editura Dacia. Un an mai târziu, Dicționarul scriitorilor români a cărui coordonator era (scris împreună cu Marian Papahagi și Aurel Sasu) este, și el, interzis.
După cum recunoștea într-un interviu din Convorbiri literare (1975), scrisul lui se formase pe de o parte în severa tradiție universitară clujeană – cu mentori ca G. Bogdan Duică, I. Breazu și D. Popovici; iar pe de altă parte prin contactul ulterior cu critica lui Tudor Vianu și George Călinescu. După cum se observă din opera sa, Mircea Zaciu a făcut critică și istorie literară în granițele publicisticii, îmbindând actualitatea cu speculația într-o manieră extraordinară. Potrivit lui Nicolae Manolescu, „entuziasmele și negațiile lui sunt impregnate de tristețe intelectuală. Profesorul e un erudit care se simte bine în bibliotecă, dar e totodată printre rarii dascăli ai universității românești din regimul trecut care a creat o școală.”
S-a stins în singurătate, dar nu în disperare. Îndrăgea solitudinea când, la 21 martie 2000, a plecat dintre noi. După cum povesteau cei apropiați, a fost mereu preocupat să-și facă datoria față de propria vocație. A fost riguros cu sine și cald cu ceilalți, o personalitate care lasă în urmă nu doar o operă, ci și un mod de viață. Jurnalul său – probabil cea mai bine prizată dintre cărțile sale – este monumental, atrăgător și educativ. Celelalte texte – indiferent de lungime – definesc atât de bin spritul enciclopedic și atent al ilustrului orădean. Un adevărat profesionist și un critic de mare finețe a realității înconjurătoare. Cinste lui!