La 13 mai 1940 se năștea, la București, poetul Mircea Ciobanu. După absolvirea liceului pleacă la Iași pentru a face studii de filologie slavă, pe care totuși le termină în Capitală. Devine redactor la Agerpres (1965-1966), apoi la Editura pentru Literatură (1967-1969), dar și la editurile Eminescu și Cartea Românească. Debutează cu poezie în revista Tribuna în 1959și editorial cu volumul Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, apărut în 1966. După Revoluție își deschide editura Vitruviu, unde editează cărți diverse.
Poezia sa a stat o vreme sub dublul semn al lui Barbu și Arghezi. Precum aceștia, el privea limbajul ca și obiect al unui travaliu intens și secret de a da informului formă. Acest fel de a privi cuvintele a rămas ca o particularitate a liricii lui Mircea Ciobanu până la ultima carte de versuri publicată de poet (este vorba de volumul Viața lumii). Inspirându-se din Biblie, poetul oferă adesea imagini ample și greu de interpretat. Poemele sale sunt greoaie tocmai pentru că-și propun să deznoade începuturile. După cum observa Nicolae Manolescu, „lirica aceasta este una de foșnete originare și elementare, în care apele, vântul, trupul, cerul, stelele, pământul, peștii alcătuiesc un univers sonor. Mișcarea e audibilă. Lucrurile răsuflă zgomotos. Rostirea e o frecare a cuvintelor unele de altele, a silabelor între ele”.
De menționat și afinitățile sale monarhianiste. Încă din zorii democrației românești, Mircea Ciobanu a fost purtătorul de cuvânt al Regelui Mihai I. A publicat în numeoase reviste poezii, articole de critică literară și plastică, fiind până la moarte (în 1996) un intelectual sârguincios și inspirat. Traduce, de asemenea, din greacă și rusă, ceea ce ne dezvăluie o altă fațetă a literatului. Ne-a lăsat în urmă, așadar, o viață plină și coerentă. Deși a prins vremuri restrictive, a știut să-și facă din Biblie cartea de căpătâi. Concepția sa despre lume și viață a fost modelată de lucrări esențiale, iar orientarea sa către spiritualitate nu poate fi pusă la îndoială. Deși opera nu-i este azi atât de cunoscută pe cât ar merita, biografia acestui mare om răzbate de-a lungul anilor. Se cade să-l amintim și, de ce nu, să privim cu admirație spre idealurile sale. Până când a închis ochii a sperat la o R0mânie demnă și stabilă, deși n-a mai apucat s-o vadă. A asistat neputincios la instalarea și prolifelarea neocomunismului autohton și, implicit, la umilirea regelui. Și totuși a rămas fidel principiilor sale, ba chiar le-a promovat cum a știut mai bine.