
La 31 ianuarie 1418 se stingea Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești între 1386-1394. Fiu al lui Radu I și al Calinichiei (a patra fiică a cneazului Lază al serbiei), frate (după tată) cu Dan I (căruia i-a urmat la tron), Mircea obișnuia să se semneze în actele oficiale ca: „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitor, Io Mircea mare voievod și domn…”.
Urcă pe tron după moartea fratelui său, Dan, găsind Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi. În timpul domniei lui, granițele s-au lărgit fără precedent, iar economia, armata și administrația au continuat să înflorească. Ajunge să stăpânească un vast teritoriu sub autoritatea domniei sale ce-o exercita de la Curtea de Argeș. Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii. Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc în principal alcătuit din dregătorii curții. Armata, deși alcătuită marjoritar din țărani, este dotată cu armament de ultimă generație și se înființează fortărețe în punctele strategice. În ceea ce privește politica externă, Mircea a ratificat alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țări. De remarcat relațiile strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, motivate de lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.
Un conflict cu turcii era inevitabil, în codințiile în care Mircea cel Bătrân își dorea autonomia și suzeranitatea Țării Românești. Așa a intrat în scenă unul dintre marii sultani otomani, Baiazid I (sau Fulgerul), dar și uimitoarea victorie a micii armate române de la Rovine. Deși nedecisivă, această victorie va deschide șirul unor alte lupte pe care Mircea le va purta în calitate de principe creștin vasal al regelui maghiar (după 1396), într-o îndelungată cruciadă anti-otomoană. Cu toate acestea, nu s-a dat înapoi, spre sfârșitul vieții, de a încheia un trata de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur.
Mircea a avut mai mulți fii, dintre care unii au ajuns pe tronul Țării Românești (Radu Praznaglava, Alexandru Aldea, Vlad Dracul), iar alții nu. În cronici sunt pomenite și două fiice: Ana și Arina. După ce a încetat din viață și a fost înmormântat la Cozia, la tron a urmat Mihai I (care fusese asociat încă din 1408). După o domnie de 32 de ani, cel pe care istoricul german Leunclavius avea să-l numească „principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, avea să lase în urmă o istorie. Pe lângă marile victorii, Mircea cel Bătrân a fost și un strălucit diplomat. Luptând împotriva turcilor musulmani, el este reprezentat în cronici și-n fresce drept apărător al creștinătății în această parte încercată a Europei.