La 13 august 1998 se stingea, la Paris, Julien Green. Scriitor francez de origine americană, s-a născut în zorii secolului trecut (1900) și a trăit până la finele acestuia. Longeviv și prolific, Green reprezintă unul dintre cele mai profunde condeie ale epocii contemporane. Se converteşte la catolicism la numai 16 ani, o vârstă adolescentină dar – în cazul lui – echilibrată și matură. Participă la operaţiunile militare din timpul Primului Război Mondial. Nu privește această perioadă militară drept o corvoadă, ci un privilegiu. Este gata să-și sacrifice libertatea civilă dintr-un patriotism pur și lipsit de infatuare. Îşi termină studiile la Universitatea din Virginia, SUA, unde concepe prima sa carte în limba engleză.
Întorcându-se la Paris, începe să scrie în limba franceză, publicând în 1924 prima sa lucrare (Pamflet împotriva catolicilor francezi), sub pseudonimul Théophile Delaporte, iar în 1926, primul său roman, Mont-Cinère, care se bucură de un mare succes. Numeroasele romane – Adrienne Mesurat (1927), Leviathan (1929), Somnul celălalt (1931), Vizionarul (1934), Miezul nopţii (1936), Dacă aş fi tu… (1947), Răufăcătorul (1956), Fiecare om în noaptea lui (1960) etc. -, piesele de teatru – Sud (1953), Duşmanul (1954), Umbra (1956) – sunt însoţite de un jurnal în 17 volume (între 1926 şi 1997), la care se adaugă două apărute postum.
Așadar, execeptând anii 1918-1922 și 1940-1945, Green a trăit în Franța. A iubit această țară, dar mai mult a iubit cultura ei. Credincios practicant, a reușit să-și păstreze mereu prestanța. Deși a fost implicat în viața literară, prin moralitatea și ținuta sa a marcat mereu diferența și a adus în breaslă un aer puritan. Desconsiderat de unii sau privit ca un retrograd într-o societate într-o continuă expansiune, el a intrat în istorie printr-o biografie demnă de respect. În aceeași notă aș dori să introducem și volumul Fratele Francisc, o excelentă lucrare biografică dedicată lui Francisc de Assisi. Nefiind ficțiune ci mai degrabă o istorie romanțată a personajului, autorul reușește să-l plaseze și să-l descrie magnific pe marele călugăr. Pentru cei mai puțin familiarizați cu istoria creștinismului, parcurgerea acestei lucrări este de un real folos.
Pentru opera sa a primit importante premii: Premiul Prinţul de Monaco (1951), Marele Premiu Naţional al Literelor (1966), Marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze (1970), Marele Premiu pentru Literatură al Poloniei (1988), Premiul Cavour, Marele Premiu pentru Literatură al Italiei (1991). În 1971, este ales membru al Academiei Franceze; se retrage însă în 1996, declarându-se „exclusiv american” şi afirmând: „Onorurile, oricare ar fi ele, nu mă interesează câtuşi de puţin”.
Acest ultim refuz, precum și ocaziile în care vorbea despre așteptările lui, doevedesc deopotrivă modestia de care a dat dovadă. Nu își aroga nici un merit, iar talentul literar în vedea ca pe un dar. Spiritul pătrunzător cu care descria decadența personajelor sale, lupta acestora cu viciile și fobiile, se explică toate prin concepția pe care autorul o avea despre lume și viață. El considera că omul fără Dumnezeu este lipsit de reper și de normă. În aceste condiții, orice este posibil, iar rezultatele vor fi pe măsură. Fiind tot mai tradus și în limba română, merită să-l amintim și să ne aplecăm – puțin – asupra biografiei lui.