La 25 septembrie 1849 se stingea, la Viena, marele compozitor Johann Strauss. Născut la 14 martie 1804, micuțul Strauss avea să îndure o copilărie aspră. La șapte ani mama a fost răpusă de friguri, iar la 12 ani și-a pierdut tatăl, care a fost găsit înecat în Dunăre. Până azi detaliile acestei morți nu sunt elucidate, mulți istorici avansând ideea unei sinucideri. A rămas pe seama tutorelui său, Anton Müller, l-a dat ca ucenic la legătorul de cărți Johann Lichtscheidl. Dar micuțul nu s-a mulțumit cu atât. În timp ce învăța meserie, el a luat lecții de vioară și violă, dovedind un talent extraordinar. În anul 1822 a început să studieze muzica alături de Johann Polischansky, iar după aceea a cântat într-o orchestră simfonică. Succesiv, el a făcut parte dintr-un cvartet celebru în epocă, formație care interpreta valsuri vieneze și dansuri germane rustice, atât de îndrăgite în rândurile aristocrației din epocă.
Din punct de vedere muzical, Strauss a făcut parte din curentul romantic. L-a reprezentat cu succes, l-a dezvoltat și a creat – în consecință – cele mai frumoase valsuri ce s-au auzit vreodată. A fost o vreme dirijor secund al orhestrei lui Joseph Lanner, dar apoi și-a urmat propriul drum. A înființat două orchestre mai mici cu care a început să călătorească, ajungând să concerteze în cele mai inedite locuri. Atunci a fost perioada cea mai fecundă sub aspect compozițional. Folosind tradiția deja existentă, Strauss a compus valsuri extraordinare, gustate de oamenii bogați și săraci, culți sau analfabeți. Reușise să găsească limbajul comun, dar în același timp sublim. Acesta este și momentul când fostul său coleg și prieten – Joseph Lanner – i-a devenit rival pe viață. Și totuși, rivalitatea n-a fost niciodată violentă sau distructivă. Ba chiar dimpotrivă, acest soi de concurență a condus la o mai bună dezvoltare a muzicii austriece. Compozitorul a călătorit masiv în acei ani. A ajuns până în îndepărtata Scoție, ca să nu mai spunem de Belgia, Franța, Spania și altele.
Într-o zi comemorativă, merită să ne amintim de acest artist genial. Poate n-ar trebui să uităm greutățile copilăriei, orizontul stâmt și deprimant în care a crescut. A fost mereu printre străini, așa că a trebuit să se descurce așa cum a putut. Până ce a atins celebritatea, a avut serioase probleme financiare și a trăit uneori de pe-o zi pe alta. Nimic din aceste vicisitudini nu l-au biruit însă. A continuat să le înfrunte cu demnitate și a mizat pe ceea ce simțea și știa să facă mai bine: muzica. Nu s-a rezemat pe nimeni, nu a încercat să facă pe nimeni responsabil pentru eșecurile lui. Iar capodopera ce-a lăsat-o în urmă nu este decât o dovadă a profunzimii și clarității. După cum istoria a confirmat, copiii săi au fost primii în care s-a investit. Chiar și orchestra le-a lăsat-o drept „moștenire”, ca să nu mai spunem experiența și tezaurul de partituri. În caz că nu s-a obsevat, Strauss a trăit doar 45 de ani. O viață atât de scurtă, dar atât de intensă. O existență închinată unei arte cu adevărat universale, o chemare pe care a urmat-o până în ultima zi. Impresionant!