La 27 mai 1564 se stingea, la Geneva, reformatorul Jean Calvin. Probabil cel mai important teolog protestant al tuturor timpurilor, a reprezentat alături de Martin Luther unul dintre stâlpii Reformei protestante.
S-a născut la Noyon, în Picardia (Franța), tatăl său fiind în slujba episcopului local. A fost trimis la colegiul De la Marche și apoi a continuat să studieze dreptul la Sorbona. De-a lungul studiilor s-a simțit atras de ideile protestante, deși fusese crescut într-un spirit catolic strict. „Era un tânăr serios, cu înclinații spre activități savante și contemplative. Își petrecea serile singur în camera sa, citind până la ore târzii, trezindu-se apoi devreme pentru a se gândi la ce desprinsese în seara precedentă. În consecință, a devenit o persoană remarcabil de instruită, dar cu o sănătate fragilă.” (Jonathan Hill)
În anul 1532 devine doctor în drept, iar prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al tratatului De clementia, a filozofului roman Seneca. În paralel adoptă doctrina protestantă, și-o asumă în mod personal și începe să le predice la Paris. Datorită persecuțiilor tot mai agresive, părăsește orașul în anul 1534 și se îndreaptă spre Elveția. Aici va studia limbile clasice – pentru a putea aprofunda mai bine textul Scripturii și începe să scrie lucrarea sa de căpătâi: Institutele religiei creștine.
În 1536 se mută la Strasbourg, dar în drum oprește la Geneva. Aici are loc un eveniment definitoriu din viața lui: întâlnirea cu Guillaume Farel. Reputat profesor, teolog și păstor protestant, ucenic de-al lui Zwingli, acesta întrezărește în Calvin un reformator de perspectivă. Îi recunoaște erudiția și talentul administrativ și-i cere să rămână pentru a consolida protestantismul în oraș. Pentru a-l convinge, Farel îi spune că dacă se va opune, mânia lui Dumnezeu se va dezlănțui împotriva lui.
Rămas la Geneva, noul profesor primește din partea locuitorilor o bună apreciere. În 1437 reușește să desprindă cantonul de sub autoritatea papei, urmată apoi de impunerea unei schimbări radicale. După unii istorici lucrurile s-au desfășurat cu o anumită duritate, însă această nuanță trebuie privită ca un specific al personalității lui Calvin. Nu ne putem îndoi însă de sinceritatea și râvna acestui om care era pătruns de Scriptură și credință până în măduva oaselor. Animozitățile n-au întârziat să apară (între protestanți și catolici), astfel că reformatorul se vede nevoit să părăsească orașul în 1538. Se duce la Strsbourg, unde lucrează ca pastor al refugiaților protestanți din Franța, iar după trei ani, Consiliul Orășenesc al Genevei îl imploră să se întoarcă. Așa va face, cu toată inima și energia, iar Calvin va rămâne pe aceste meleaguri până la capăt.
Ca și gânditor și teolog, Jean Calvin a fost cât se poate de original. Deși l-a admirat pe Luther, nu l-a întâlnit niciodată. Diferența dintre ei era – am putea spune – una structurală. Reformatorul german avea un spirit plin de pasiune și carismă, cu ieșiri uneori extrem de radicale și păguboase. Pe de altă parte, Calvin era mai interiorizat, meditativ și cu un caracter mai stabil sub toate aspectele. Tocmai din această cauză, calvinismul va avea încă de la început o altă nuanță decât luteranismul.
Jean Calvin susținea (ca și Luther) primordialitatea Scripturii (Sola Scriptura), însă în procesul de sistematizare și reformulare a credinței protestante este destul de particular. Spre exemplu, doctrina despre păcat este dezbătută – de Calvin – în termenii lui Irineu al Lyonului: adică reprezintă, în principal, neascultare. Reformatorul scria: „Întreaga persoană, din cap până în picioare este atât de contaminată, cum s-ar spune, încât nicio parte nu rămâne fără păcat, deci tot ce iese din om este considerat păcat.” În ceea ce privește cristologia, Calvin umrează o perspectivă calcedoniană asupra lui Hristos. Cu toate acestea, el vede mântuirea omului în termeni mult mai juridici decât ceilalți reformatori. „În timp ce atârna pe cruce, Hristos S-a supus blestemului. Și un asemenea lucru era necesar, pentru ca întregul blestem care ne aștepta pe noi – sau care atârna mai degrabă deasupra noastră – din cauza păcatelor noastre, să poate fi luat de la noi și transferat asupra Sa” – va explica el.
Influența teologiei calvine a trecut dincolo de granițele Elveției ajungând și pe alte continente. Gândirea lui Calvin, felul cum a pus bazele noii mișcări, eclesiologia bine înșurubată și prestanța noii mișcări au transformat calvinismul într-o ramură principală a protestantismului. Mișcarea neoprotestantă românească moștenește în bună parte această teologie așa că, măcar într-o astfel de zi, merită să ne amintim de reformatorul francez, adoptat de genevezi și transformat – peste secole – într-un etalon de gândire și practică.