La 8 iulie 1956, la Florența, se stingea Giovanni Papini. Jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier italian, Papini este unul dintre oameni care a marcat secolul trecut. Italia îi poartă un respect profund, iar opera lui – de o întinsă erudiție – este și astăzi studiată cu asiduitate. În Romanul adolescentului miop, Mircea Eliade se arăta confiscat de-a dreptul de figura marelui enciclopedist. (Asta ca să aducem un argument cât mai românesc cu putință).
S-a născut în anul 1881 la Florența, fiu al lui Luigi Papini, fost soldat garibaldian, meșteșugar cu convingeri republicane și anticlericale, motiv pentru care mama sa, Erminia Cardini, a trebuit să-și boteze fiul pe ascuns. A avut o copilărie și o tinerețe solitare, compensate de pasiunea pentru lectură. În 1899 devine institutor, predă câtva timp și exercită și profesiunea de bibliotecar. Din fragedă tinerețe se angajează într-o frenetică activitate de scriitor, publicist și animator cultural și devine cu timpul un erudit autodidact. În 1900, împreună cu Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, înființează o asociație de „liberi cugetători” (spiriti liberi), cu tendințe anarhice și idealiste. În anul 1903 scrie programul revistei nou apărute „Il Leonardo”, cu puncte de referință în filosofia lui Friedrich Nietzsche și antroposofia lui Rudolf Steiner, având ca obiectiv lichidarea culturii academice italiene. În același timp lucrează ca redactor al revistei „Il Regno”, condusă de Enrico Corradini, publicație de netă orientare naționalistă. Debutează ca scriitor cu un ciclu de „povestiri metafizice”, printre care „Il tragico quotidiano” (1903) și „Il pilota cieco” (1907). În 1907 publică prima sa carte în domeniul filosofiei, „Il crepusculo dei filosofi”, în care combate virulent sistemele de gândire a șase din cei mai importanți filosofi (Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer, Friedrich Nietzsche), constatând în final moartea filosofiei în numele unui iraționalism vitalistic.
În această perioadă se căsătorește cu Giacinta Giovagnoli. După ani de profunde căutări spirituale, Giovanni Papini anunță, în anul 1921, convertirea la catolicism și publică Viața lui Iisus, care se bucură de un imens succes editorial, fiind tradusă în mai multe limbi. Continuă să scrie cu prolificitate neobișnuită, în special texte apologetice religioase, nu totdeauna în concordanță cu dogmele oficiale ale bisericii catolice, din care cauză susscită adesea polemici pasionate. Papini aderă în același timp la mișcarea fascistă și devine un fel de scriitor oficial al regimului. În anul 1935 este numit „academician al Italiei” („Accademico d’Italia”) și devine director al Institutului de studii asupra Renașterii și al revistei La Rinascita. Odată cu prăbușirea regimului fascist în anul 1943, Papini se refugiază în mănăstirea franciscană din Verna.
Trăiește drama războiului aparent detașat. Observă cu frustrare căderea fascismului, dar rămâne în anturajul catolicilor tradiționaliști care-l susțin și-l încurajează să scrie. Până la sfârșitul vieții dovedește un spirit neastămpărat, acaparat de veșnice căutări. Oscilează ilustru între filosofie, istorie, literatură și teologie. Și, poate, cea mai bună caracterizare a acestui om ne-a lăscat-o Mircea Eliade: Doar persoanele sterile și mediocre se preocupă de perfecta coerență a gândurilor proprii și sunt obsedate de teama de a greși. Papini a greșit de multe ori, s-a contrazis cu furie până a se compromite. Și totuși opera sa a rămas unitară, pusă la punct și corectă de la prima până la ultima pagină. Chiar așa!