La 6 aprilie 1941 se năștea, la Găești (jud. Dâmbovița), maestrul Gheorghe Zamfir. Supranumit Regele naiului, Zamfir este unul dintre cei mai mari virtuzi ai acestui instrument. De-a lungul anilor a demonstrat o tehnică superioară în mânuirea acestui instrument aproape uitat. I-a modificat forma, construcția și tehnica, lărgindu-i astfel registru de interpretare. Mai mult, a introdus naiul în toate stilurile și genurile muzicale, revoluționând sunetul la scară universală și aducând naiul în atenția publicului modern.
Manifestă înclinații muzicale din copilărie, când este atras de muzica lăutarilor. Prima din dorințele sale, de fapt cea mai arzătoare, era să cânte la acordeon cu taraful de țigani. În 1955, la vârsta de 14 ani, tatăl său îl înscrie la Școala de Muzică nr. 1 din București (astăzi Liceul de Muzică Dinu Lipatti), cu intenția de a studia acordeonul, dar este acceptat la clasa de nai a profesorului Fănică Luca, unde demonstrează o abilitate extraordinară pentru acest instrument. În 1961, după bacalaureat, se înscrie la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din București, pe care îl absolvă cu o dublă specializare, în Pedagogie (1966) și în Dirijorat pentru cor și orchestră (1968). La 24 martie 2005 își susține doctoratul, obținând calificativul summa cum laude pentru teza intitulată Naiul – geneză, evoluție și semnificație, coordonată de profesorul Gheorghe Oprea.
Pasiunea și profesionalismul muzicianului a fost rapid apreciată. A fost îndrăgit de toate clasele sociale și considerat un ambasador al culturii române peste hotare. În 1982, în plin comunism, dedică un concert lui Dumnezeu. Soții Ceaușescu se sesizează îndată, iar Gheorghe Zamfir este nevoit să plece în exil. Iată cum descrie muzicianul acest episod:
Urlând de durere, cu inima sfâșiată în bucăți, am luat drumul exilului, în luna martie 1982, cu două valize și cu naiurile în spinare. Pașaportul mi la băgat în buzunar fostul ministru de externe, Ștefan Andrei, care mi-a spus atunci: „Pleci și nu te mai întorci. Altfel, Ceaușescu te omoară!” Exilul a fost absolut teribil pentru mine. Dacă nu plecam din țară eram arestat, condamnat și, poate, pierdut fizic.
Se va întoarce dintr-un exil rodnic din punct de vedere artistic abia după Revoluția din 1989. Deși a avut un succes uimitor în străinătate, inima lui a tânjit mereu după țară. După anul 2000 devine profesor asociat la Facultatea de Interpretare Muzicală (București) predând mai apoi și la Universitatea Valahia din Târgoviște. Animat de convingeri patriotice și naționaliste, se înscrie încă de la început în Partidul România Mare. Asocierea lui cu această formațiune politică și mai ales cu ziarul acesteia îi va produce anumite neplăceri în legătură cu statul Israel. Cu toate aceste excentricități politice, notorietatea lui ca artist crește exponențial. A primit o sumedenie de premii, unul mai valoros decât altul.
Dintre lucrările originale menționăm: Doina de jale (1966); Misa pentru Pace (1974); Concert pentru nai și orchestră (1982); Cvintet pentru nai și cvartet de coarde (1984) și Conceptul muzical Totus Tuus (2005). Am putea adăuga o sumedenie de albume, reeditate abundent de-a lungul anilor. Pentru a fi compleți, amintim și pasiunea artistului pentru pictură. Lucrări de-ale lui au fost expuse în anumite expoziții bucureștene. Naistul are și aplecări literare dovedite. A scris o seamă de eseuri, dar și o autobiografie excelentă. Elucubrațiile sale ezoterice din ultimii ani n-ar trebui să ne lezeze prea mult. Ele sunt mai degrabă căutări personale care se pliază pe personalitatea unui artist. Desigur că nu rezonăm aici, dar faptul acesta nu trebuie să ne împiedice să-i recunoaștem genialitatea muzicală. Azi, când împlinește o vârstă considerabilă, după o jumătate de secol de activitate artistică, îi spunem și noi un sincer LA MULȚI ANI!