La 19 august 1881, aproape de Botoșani, se năștea George Enescu. Compozitor, dirijor, violonist și pianist, este unul dintre maeștrii muzicii moderne, recunoscut pe plan mondial. Tatăl său era arendaș, mama era fiică de preot. A fost al optulea copil al familiei și primul care n-a murit în copilărie. Extrem de precoce (la patru ani știa să socotească), George a manifestat o atracție irezistibilă față de muzică. Acest simț i-a fost descoperit și cultivat inițial de un celebru lăutar: Niculae Chioru.
Urmează apoi cursuri de specializare, uimindu-și profesorii și apropiații. A studiat cu Eduard Caudella, dar și cu mari maeștrii ai vremii precum A. Thomas, Jules Massenet și Gabriel Faure. Adânc înrădăcinat în folclorul românesc, Enescu va îmbina sensibilitatea romantică și rafinamentul căutărilor modale. În felul acesta a transpus pe partitură teme populare românești și a purtat cultura română dincolo de granițele ei. A fost profesor la Paris, Siena, da rși la Illinois și Harvard.
A compus – între altele – trei simfonii, trei suite pentru orchestră, două rapsodi, trei sonate pentru vioară și pian, două cvartete pentru coarde, numeroase suite și sonate, cvintete, un dixtuor, o simfonie de cameră și opera Oedip (1936). A fost președinte de onoare a Societății Compozitorilor Români și inițiatorul premiului de compoziție (1912) care-i și poartă numele. După cum știm, în onoarea sa, Festivalul Internațional de muzică din București (o dată la doi ani) îi poartă numele.
Dincolo de tumultul propriei biografii, Enescu rămâne un mare artist și un vizionar. Prin el România a ajuns departe, motivele muzicii sale purtând-o în marile săli de concert din străinătate. În spatele unei asemenea prestație nu stă doar inspirația artistică, ci și o muncă enormă, susținută. Nimeni nu ajunge la performanțe în mod întâmplător. Merită să evocăm acest talent pus la treabă și această voință de fier. Enescu este una dintre mărturiile noastre naționale că se poate, și încă se poate într-o manieră ilustră.