Exercițiu de neuitare: George Coșbuc

E

George_Cosbuc

La 9 mai 1918 se stingea din viață poetul George Coșbuc. Fiu de preot greco-catolic, își trăiește copilăria în atmosfera mirifică a satului natal: Hordou (jud. Bistrița-Năsăud). Cititul și primele noțiuni de învățătură le primește de la anumiți țărani de prin părțile locului, oameni cu puțină carte dar mult har. În clasele primare se îmbolnăvește, le întrerupe, iar apoi le reia la școala din Telciu. Aici se bucură de protecția și preocuparea atentă a unchiului său, Ion Ionașcu, directorul școlii. Tot el îl va învăța și limba germană ce-i va fi extrem de necesară mai târziu. În gimnaziul – pe care-l face la Năsăud – are și primele contacte cu poezia universală. În liceu savurează cu mult interes cursurile de literatură și studiul limbilor clasice. Scrie de timpuriu în diferite reviste, devenind astfel tot mai cunoscut. Se simte din ce în ce mai mult atras de literatura clasică (în special latină), dar și de folclorul românesc. Urmează apoi Filosofie și Litere a Universității Maghiare din Cluj, care avea pe atunci și o catedră în limba română, timp în care își începe colaborarea cu revista Tribuna din Sibiu.

În noiembrie 1886 se îmbolnăvește. Și cum nici un necaz nu vine singur, Coșbuc este năpădit de neajunsuri financiare. Trebuie să-și întrerupă studiile, iar cu timpul a fost coptat ca și redactor la revista de la Sibiu. Va rămâne aici câțiva ani buni. Slavici consemna: De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete. Iată un elogiu care merită amintit! Urmează apoi perioada bucureșteană – după 1889. Aici intră sub influența lui Titu Maiorescu, între ei legându-se o prietenie  literară de mare profunzime. Va avea o fructuoasă colaborare cu I. L. Caragiale, dar și cu alți corifei ai culturii române din acele timpuri. În 1916 devine membru al Academiei Române, un titlu de onoare care încunuează activitatea literară a câtorva decenii.

Reprezentant de frunte a realismului popular în literatura română, universul său liric se compune din imagini și figuri populare specifice, tradiții, obiceiuri și drame rurale. Aici trebuie să menționăm Balade și idile (1893) și Fire de tort (1896). Coșbuc a fost înainte de Primul Război Mondial cel mai popular poet român, așa cum a fost G. Topârceanu imediat după război. Supranumit poetul țărănimii, el a fost printre puținii ce nu și-a redat propria iubire, ci pe a altora. Natura, păsările și oamenii de la țară l-au atras într-un mod ilustru. Poezia lui este, în general, simplă. Deși exprimă idei profunde și de mare atașament, ea nu s-a semețit niciodată să vorbească peste capetele oamenilor de rând. A fost un poet din popor – așa cum i-a plăcut mereu să se recomande – un român care și-a iubit țara. Dincolo de încadrarea sa școlărească, merită să ni-l amintim pe Coșbuc așa cum a fost: harnic, talentat și meticulos.

 

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.