La 12 martie 1965 se stingea, la Otopeni, marele critic literar George Călinescu. N-a avut o copilărie prea liniștită. A fost mutat dintr-un oraș în altul și a trăit, într-un fel, printre străini. Totul a fost legat de ocupația Mariei Vișan, mama sa. Ea a fost ani la rândul menajera unei anume familii Călinescu, din București. D-l Constantin Călinescu era impiegat de mișcare la CFR, iar micuțul George a crescut mai mult pe la el. Când, din cauza serviciului s-au mutat la Botoșani și apoi la Iași, mama lui George și-a luat copilul și a urmat familia Călinescu. Prima educație și ieșirile în lumea bună le-o prilejuiește această familie, unde băiețelul simte protecție, căldură și încurajare. După un timp oarecare, din cauză că soții Călinescu nu puteau avea copii, decid să-l înfieze iar mama sa consimte. Decizia a fost grea, dar sărmana mamă s-a gândit la viitorul copilului mai mult decât la simțămintele ei. În felul acesta, George Vișan devine George Călinescu, așa cum îl cunoaștem și azi.
După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923, cu teza. Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan. Istoricul devine unul dintre cei trei oameni din viața lui Călinescu, ceilalți doi fiind Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz.
Pe lângă bogata activitate în domeniul criticii literare, Călinescu a fost istoric, scriitor, publicist, academician și o personalitate enciclopedică. După unii exegeți, a fost de orientare clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români: Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă și altele. Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (între anii 1932-1962). Ne-a lăsat și numeroase alte studii, eseuri, a ținut conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și postbelică.
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice – în terminologia lui Nicolae Manolescu – începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea. Primul său roman, într-un clasament sui-generis al valorii, Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un eseu despre căsătorie (cu elemente din propria sa căsătorie), iar Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali. Acțiunea acestora are loc în perioada interbelică și imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii.
Din punt de vedere politic a avut o soartă ingrată. A fost liderul unui partid de buzunar, – Partidul Național Popular – care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga, de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că a refuzat a pierdut catedra de filosofie a Universității din Cluj, fiind numit bibliotecar. Să mai menționăm că în 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani, și va fi reales în toate legislaturile, până la moartea sa. În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. Se stinge acolo, după cum spuneam, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” – după cum sună epitaful semnat, pe morâmtul lui, de Geo Bogza.
Dar, dincolo de întreaga sa activitate, George Călinescu este cunoscut multora drept autorul monumentalei opere: Istoria literaturii române. Discutată pe toate părțile în ultima vreme, această lucrare de sinteză are limitele dar și strălucrile ei. Călinescu se dovedește de-a lungul acestor multe pagini un istoric veritabil al literaturii, un fin observator al realităților românești. Deși în gimnaziu nu promitea mai nimic, fiind mai degrabă considerat un mediocru, iată-l strălucind apoi ca una dintre cele mai vizibile stele ale culturii autohtone. O personalitate cu o biografie captivantă, cu o capacitate imensă de muncă și cu un simț estetic de mare naturalețe. Să nu-l uităm!