La 16 iulie 1943 se stingea unul dintre cei mai mari critici literari ai nației: Eugen Lovinescu. S-a născut la Fălticeni, în 1881, unde urmează gimnaziul, apoi liceul la Iași pentru a se obține licența în cele din urmă în litere, la Universitatea din București, în 1903 (cu o lucrare despre sintaxa latină). Activează apoi ca profesor la Ploiești și București, remarcându-se inclusiv în spațiul didactic. Imediat după finalizarea studiilor universitare debutează și în domeniul publicistic (la suplimentul literar al Adevărului), devenind celebru prin colaborarea la Epoca, unde scrie despre Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Ppovici-Bănățeanu, I. Gorun, Sandu Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu și alții. De remarcat și polemica ce-o poartă cu doi corifei ai epocii: Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
Își pregătește doctoratul la Paris (între 1906-1909) unde, după obținerea titlului, este îndelung apreciat de critica de specialitate (în special de Emile Fauget). Colaborează după aceea cu revista Convorbiri literare, dar – în paralele – își scrie și cele două volume de Critice (primul în 1909, al doilea în 1910). Se dedică cu mult profesionalism și celor trei monografii: Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) și Gh. Asachi (1921). Din punct de vedere profesoral nu se află, în această perioadă, în cea mai bună situație. Încearcă, fără succes, să ocupe un post stabil ca profesor atât la Universitatea din Iași, cât și la cea din București. Obține cel mult posturi de suplinitor, adesea din cauza unor numiri pe care le va bănui întotdeauna de reavoință. Se refugiază, vocațional vorbind, în revista Sburătorul pe care-o paronează până la sfârșitul vieții.
A avut parte de trădări dureroase, de perioade de marginalizare și de situații delicate atât din punct de vedere profesional, cât și din punct de vedere personal. Prin toate acestea, fără să cedeze niciodată, a mers înainte și a amprentat fără îndoială mediul literar românesc. Nu întâmplător este considerat drept al doilea critic literar al României, după Titu Maiorescu (a cărui ucenic a și fost). Își trăiește ultimii ani între resemnare și speranță, într-o prietenie strânsă cu Tudor Arghezi. Gândindu-se la propria viață, îi scrie acestuia cu câteva săptămâni înainte de moarte îi scrie:
Uluit, mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atâta interes, dragoste, devotament din partea atâtor persoane mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decât… răbdare și cifre de evaluări, încât întregul meu univers moral s-a zguduit din temelii… Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decât toți cei ce mă înconjoară… Înfiorați, ne strângem uneltele sărace și ascultăm torsul stelelor.
Să nu uităm, de asemenea, că a fost tatăl Monicăi Lovinescu, celebra scriitoare și realizatoare de emisiuni la Radio Europa Liberă, o veritabilă luptătoare anticomunistă. Memoria lui merită o atenție mai mare, chiar dacă, între timp, multe s-au schimbat în peisaj. O viață tumultoasă, dar plină de realizări pe toate planurile.