La 23 decembrie 1889 s-a născut, în Elveția, unul dintre cei mai mari teologi protestanți ai tuturor timpurilor: Emil Brunner. Acest copil, născcut în prag de sărbătoare, urma să devină unul dintre cei mai proeminenți teologi protestanți ai tututor timpurilor.
Ordinat în Biserica Reformată Elvețiană, Brunner slujește ca pastor la Obstalden între 1916-1924. Apoi, printr-o fericită modificare a lucrurilor, devine profesor de teologie sistematică și practică la Universitatea din Zürich. Aici și-a desfășurat întreaga activitate academică exceptând perioadele în care a fost profesor asociat în Statele Unite și Asia.
Primele sale lucrări ating subiecte dintre cele mai diverse. Avem: The Mediator (1927), un studiu de cristologie; The Theology of Crisis (1929), o repudiere a culturii de după Primul Război Mondial și The Divine Imperative (1932), o lucrare de etică devenită deja clasică. Anul 1946 aduce despărțirea de Karl Barth, prin lucrarea cunoscută sub numele: Natural Theology (pregătită oarecum de articolul: Nature and Grage: A Conversation with Karl Barth). Astfel, Brunner credea că omul rămâne în continuare purtător al chipului divin (care nu s-a distrus în mod definitiv), în vreme ce Barth proclama anihilarea oricărei rămășițe a acestui chip în ființa umană (prin Cădere). Să mai menționăm influența pe care au avut-o asupra sa lucrările lui Martin Buber, reflectată în două dintre cărțile cele mai cunoscute: Encounter (1937) și Man in Revolt (1937). În fine, reflectând într-o manieră biblică asupra revelației, se nasc lucrări precum Revelation and Reason (1941), Dogmatics, 3 vol. (1946-1960), Justice and the Social Order (1945) și Christianity and Civilization (1948-1949).
Brunner a respins portretizarea liberală a lui Hristos ca un om deosebit de respectabil. În schimb, a susținut că Isus a fost Dumnezeu întrupat și central procestul de mântuire. Brunner a încercat de asemenea să găsească o poziție de mijloc în disputa dintre arminieni și calviniști, afirmând că Hristos stă între suveranitatea lui Dumnezeu față de omenire și acceptarea liberă de către om a darului mântuirii. Deși teologul a reaccentuat centralitatea lui Hristos, teologii conservatori au fost deseori ezitanți în a accepta celelalte învățături ale sale, cum ar fi respingerea anumitor elemente „miraculoase” din Scriptură sau punerea sub semnul întrebării a utilității despre inspirația Scripturilor. Aceste ultime particularități ale gândirii sale au fost discutate încă din timul vieții lui, cât mai ales după aceea.
Dominanta vieții lui Brunner a fost luminoasă. A scris enorm, a conferențiat, a polemizat cu liberalii, dar dincolo de toate acestea a fost un om smerit și onest. În toate disputele sale teologice (mai ales cu Barth), a știut să păstreze o anumită eleganță a abordării, precum și o atitudine interioară corectă. Putem vedea în el un profesionist în ale teologiei, pentru că a înțeles diferența dintre știința în sine, viața lui de credință și relațiile cu ceilalți. Chiar dacă noi, ca români, suntem prinși mental între amintirea Revoluției și așteptarea Crăciunului, merită să ne oprim în loc savurând o mică lecție de istorie. Personajul e pe măsură, iar implicațiile pe termen lung de asemenea.