La 2 decembrie 1950 se stingea, la doar 33 de ani, unul dintre cei mai mari muzicieni ai patriei: Dinu Lipatti. Deopotrivă pianist, compozitor și pedagog, Lipatti a fost o personalitate unică în peisajul școlii românești. A crezut în șansele școlilor de muzică și în talentul tinerilor români într-o vreme când puțini o făceau.
Performanța lui n-a pornit totuși de nicăieri. A crescut într-o familie cu tradiție muzicală, tatăl său fiind un talentat vilonist, iar mama o excelentă pianistă. Naș de botez i-a fost George Enescu, devenit apoi mentorul său pe tărâmul muzicii. Încă de mic a dovedit înclinații muzicale de excepție, ajungând devreme elevul unei exigente profesoare de pian: Florica Musicescu. Dibace și perseverentă, profesoara nu i-a cultivat psihologia unui copil minune, ci a sădit în el o disciplină serioasă care a dat roade mai târziu. În 1934 este admis la Conservatorul din București, timp în care deja concerta la Viena și în alte locuri din Europa. Ajunge în felul acesta în anturajul marilor muzicieni ai vremii, unii dintre ei inițiindu-l în arta compozițională.
În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea lui soție: Madeleine Cantacuzino (și ea fostă elevă a Floricăi Musicescu). După ce se căsătoresc, decid totuși să se stabilească în Elveția, devenind astfel profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă în același timp cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera. În acest moment de culme din punct de vedere artistic, pe când se pregătea să plece pentru o serie de concerte în America, i se descopără o boală cumplită. Diagnosticul cade ca lovitura unui buzdugan: leucemie. Începe un tratament intensiv cu cortizon (abia descoperit și în mare vogă pe atunci), dar după o reabilitare minoră, starea lui de sănătate se înrăutățește tot mai mult. La 16 septembrie 1950 susține, în Franța, ultimul său concert. Se povestește că în partea a doua puterile l-au părăsit în așa fel încât n-a mai putut interpreta cele 14 valsuri în Do diez minor de Chopin. A fost unul dintre cele mai emoționante momente ale reprezentărilor muzicale ce s-au trăit vreodată. Cu ultimele puteri, s-a reașezat la pian, în fața publicului care nu dorea să plece, și a interpretat ceva din compozițiile lui Bach. Era o cantată ce-L înălța pe Isus ca Domn peste întregul pământ și, în cazul acesta, cântecul de lebădă a lui Lipatti.
Două luni și jumătate mai târziu, la o vârstă când alții abia încep să trăiască, Lipatti se stingea. A fost găsit inert, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte au fost: Nu-i suficient să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu. El se referea la Beethoven, deși afirmația se poate extrapola în cazul tuturor compozitorilor. Așa s-a stins una dintre cele mai puternice lumini de pe cerul muzicii. A fost unul dintre cei mai europeni dintre compozitorii și soliștii noștri. Merită să-l amintim… măcar într-o zi ca aceasta!