La 19 februarie 1876 se năștea la Hobița (jud. Gorj) cel care urma să devină sculptorul Constantin Brâncuși. A venit pe lume într-o familie săracă dar demnă. Părinții – Radu și Maria – s-au străduit să-l dea la școală, dar în același timp să-i asigure și o educație a celor șapte ani de acasă. Copilăria nu i-a fost ușoară. A trebuit să lucreze prin diferite ateliere de boiangerie, prin pravălii și chiar birturi. Ajunge în sfârșit la Craiova. Întâi ca și ucenic într-o prăvălie, ocazie în care talentul său creator este remarcat pentru prima dată. Din materiale găsite aproape la întâmplare, tânărul Brâncuși face o vioară. Așa că, fără ezitări, este trimis la Școala de Arte și Meserii pentru a-și cizela înclinația.
Urmează apoi studiile din București. În această perioadă (ce se încheie în 1902), sculptorul realizează lucrări ce-i vor fi premiate (menționăm: Bustul lui Vitellius; Cap al lui Laocoon; Ecorșeu). În anul 1903 primește prima comandă publică: Bustul lui Carol Davila. Este singura lucrare ce-i va fi expusă în spațiul bucureștean, dar o lucrare ce va marca prima criză artistică a sculptorului. Este cunoscută tergiversarea remunerării și o oarecare boicotare din partea consiliului municipal, fapt care-l înfurie pe Bârncuși. Deși banii i-ar fi trebuit pentru plecarea în Franța, renunță la ei și decide să facă drumul spre Paris pe jos. După opriri semnificative la Tobița, Viena și câteva orașe din Elveția, sculptorul ajunge în sfârșit la Paris. Aici se va înscrie la școală și va da dovadă de un spirit întreprinzător.
În acest cadru se înscrie și celebrul refuz de a lucra împreună cu Auguste Rodin. Cu acea ocazie spunea o vorbă ce a intrat în istorie: La umbra marilor stejari nu crește nimic. Pledează pentru originalitatea propriei arte, pe drumul anevoios dar sigur al devenirii de sine. Intră în contact cu avangarda pariziană, de unde se inspiră și unde are parte de recunoașteri ilustre. În această perioadă este marcată de opere mari precum Sărutul, Poarta sărutului și Rugăciune. În 1914 deschide expoziții la Paris și București, iar în același an va avea prima expoziție în Statele Unite. Până în 1940 va lucra cu spor și recunoaștere. După instalarea sistemului comunist, imaginea lui Brâncuși va fi din ce în ce mai șifonată, fiind asociat cu burghezia. Cu mici excepții, recunoașterea sa românească lăsa mult de dorit recunoașterii internaționale.
În 1957, la moartea sa, statul român refuză să primească moștenirea lăsată de Brâncuși la Paris. Este vorba de atelierul său pe care l-a visat în patrimoniul României. Acum este în patrimoniul francez și geme de turiști veniți din toate colțurile lumii. Biografia lui Brâncuși dovedește cazul tipic românesc de neasemilare a valorilor. Într-o astfel de zi, când manifestările culturale vor aduce aminte de marele sculptor, ar trebui să ne punem serioase întrebări în legătură cu cele de mai sus. Nu e suficient ca un popor să dea mari creatori, dar acel popor trebuie să știe și avea grijă de de ei. Și nu oricum, ci cu demnitate și stil.