La 8 aprilie 1885 se stingea, la București, unul dintre cei mai mari oameni ai României moderne: Constantin Alexandru Rosetti. Născut tot în capitală (2 iunie 1816), a fost fiul spătarului Alexandru Rosetti și a Elenei Obedeanu. Printre isprăvile lui publice, amintim coordonarea Revoluției de la 1848 din Țara Românească și lupta pentru Unirea Principatelor Române. La acestea se adaugă o bogată activitate socială, politică și scriitoricească.
Și-a făcut studiile la București (avându-l, printre alții, ca profesor pe Eftimie Murgu), iar apoi intră în slujba armatei pe care-o slujește până în august 1836. La acel moment se apucă de scris dar, în același timp, acceptă și poziții însemnate în administrație. Devine șeful poliției din Pitești (în 1842), după aceea intră în magistratură, fiind procuror la Tribunalul Civil din București. Această perioadă se încheie cu o vizită pe care-o face la Paris (în 1844), înaintea căreia declara: „Aveam apoi nădejdea că lucrând 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin știință și virtute, voi ferici o zi măcar pe mama, voi ridica puțin patria mea și astfel mă voi sfârși și eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia.”
Declarație emoționantă, dacă vom nota că mama lui se va stinge în decembrie 1844, neapucând să-l vadă în postura ce și-a dorit-o. El însă continuă studiile în Franța, urmând cursurile celor mai buni profesori ai momentului. Pune pe picioare Societatea Studenților Români din Paris, cu scopu de a-i ajuta pe tinerii dotați, dar săraci, din țară. În 1846 se întoarce la București lansându-se în afaceri, deschide o librărie, iar în noiembrie cumpără o tipografie. În 1847 se căsătorește cu Mary Grant, o scoțiano-franțuzoaică ce a devenit modelul tabloului România revoluționară pictat de C. D. Rosenthal (prieten de-al lui Rosetti).
Pentru că Revoluția avea să fie înăbușită în sânge, C. A. Rosetti – împreună cu alți oameni politici – au fost urcați de turci pe două plute în susul Dunării, de unde vor pluti până la granița cu Austria. Așa începe exilul acestui mare om politic, prețul pe care avea să-l plătească pentru emanciparea și libertatea țării sale. De aici va pleca în Franța și Croația, pribegind ani buni (1848-1857), dar continuând neobosit să lupte pentru imaginea României în lume.
Reîntors în țară, se reimplică activ în viața socială și politică. Este parte din decizia privitoare la Alexandru Ioan Cuza pe care-l sprijină și-l sfătuiește. Devine unul dintre conducătorii Partidului Național Liberal, chiar dacă acest lucru a presupus conflictul cu Ion Brătianu (ce-și va deschide o disidență liberală în epocă). A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei Deputaților, făcând parte și din primul guvern al lui Carol I. Toate aceste acțiuni și proiecte sunt asezonate de texte bine scrise. Mereu s-a remarcat la el un stil patetic, mânat de un avânt romantic și vibrant. A tradus din Byron, Lamartine și Hugo, dovedind o mare prețuire pentru literatura franceză în special.
Nicolae Iorga l-a catalogat ca fiind „străin de orice vanitate și dușman oricărui rang, sărac și de o superioară onestitate”. Și poate aici, în această competență morală, ar trebui să găsim cheia întregii vieți. Contemporanii au văzut în el un om fidel sieși, gata să plătească prețul oricărei decizii înțelepte și vertical până la ultimul detaliu.
După cum consemna acad. Dan Berindei, C. A. Rosetti a fost un „patriot convins, militant pentru o viață mai bună a întregii societăți, consecvent cu sine, modest și cinstit.” Fără îndoială că el „rămâne ca una dintre personalitățile cele mai demne de cinstire din perioada constituirii statului național independent. Republican până la sfârșit, Rosetti a avut legături cu militanții socialiști. De aceea, la înmormântarea sa, socialiștii i-au urmat carul mortuar desfășurând drapelul roșu, iar Drepturile omului a apărut cu chenar de doliu.”
Așadar, pentru ceea ce suntem azi – ca nație – C. A. Rosetti și-a făcut cu prisosință datoria. Merită să cinstim memoria unor astfel de oameni, privind la temeinicia și curajul de care-au dat dovadă. Nu s-au eschivat în fața marilor provocări ale istorie, ci le-au înfruntat cu piepturile goale și mințile lucide. Un astfel de om n-a trăit pentru scopuri imediate, ci s-a răsfrânt prin felul lui de-a fi asupra generațiilor următoare. Ce frumos!