La 28 august 430, după o viață rodnică, filozoful, teologul, episcopul și scriitorul Augustin de Hippona. S-a născut în Tagasta, Algeria de astăzi (în anul 354), devenind unul dintre cei patru Sfinți Părinți supranumiți doctori ai Bisericii (alături de Ambrozie, Ieronim și Grigorie cel Mare). Judecat după influeța covârșitoare ce-a avut-o asupra creștinismului apusean (și nu numai), Augustin este declarat cel mai important gânditor creștin după apostolul Pavel.
Părinții săi erau membrii ai unei înalte clase a societății romane, fapt care s-a reflectat și în viitorul fiului lor. Au reușit – spre deosebire de mulți alții – să-i plătească studiile și să se ocupe de cariera sa profesională. După ce micuțul Augustin studiază la Tagasta, urmează cursurile școlii din Madauros (un oraș învecinat), pentru ca în cele din urmă să ajungă la Cartagina, unul dintre cele mai impozante orașe africane. În acest ultim centru universitar își va petrece primii ani ca dascăl de retorică și tot aici va începe să scrie ceva filozofie (tratatul respectiv s-a pierdut).
În anul 383 d.Hr., la doar 28 de ani, simte nevoia unei schimbări. Pleacă la Roma și de acolo, printr-un favorabil concurs de împrejuări, ajunge profesor de retorică la Milano. Din această perioadă datează primele sale frământări religioase, cochetarea cu diferitele curente creștine și primele încercări de a scrie pe acest subiect. În mod providențial, aici îl ascultă și-l urmează pe Ambrozie, episcopul de Milano, cel care-i va deveni mentor pentru următorii ani. Se dedică în mod deplin credinței și slujirii, astfel că în anul 391 d.Hr. este hirotonit prezbiter la Hippona (în eclesiologia catolică un preot cu o autoritate limitată), iar în anul 396 d.Hr. este înscăunat ca episcop.
Deși Hippona i-a oferit cadrul celei mai ample slujiri pastorale, Augustin nu s-a simțit niciodată în largul lui în acest oraș mai degrabă comercial. Purta nostalgia Cartaginei și a Romei, orașe în care viața culturală și academică era în plină dezvoltare. Cu toate acestea, în deplină ascultare și loialitate, a continuat să-și folosească darul printre acești oameni, slujindu-i atât cu cuvântul, cât și cu pana. Aici și-a pus la bătaie talentul și pregătirea retorică și, tot aici, s-a avântat în cele mai aprigi polemici ale timpului. În același timp, a scris o serie întreagă de lucrări în care combătea maniheismul, a cărui adept fusese el însuși în tinerețe. De-a lungul a două decenii (390-410 d.Hr.), Augustin s-a luptat pentru a propulsa modelul creștin deasupra celorlalte forme religioase ale Africii. Acestor strădanii trebuie să adăugăm și tensiunile create între creștinismul african (acuzat de donatism) și cel oriental (condus de puternicul Constantin cel Mare). Antrenat în tranșeele apărării credinței, Augustin – deși se apropia deja de 60 de ani – a găsit resurse pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagius. Toate acestea – și încă multe altele – fac din acest episcop un mare apologet și un polemist de înaltă ținută.
Cea mai mare parte a scrierilor sale – peste 5 miliane de cuvinte – au supraviețuit. Se cade să menționăm câteva dintre ele, traduse și citite cu multă plăcere inclusiv în limba română. Pe primul loc se află, fără îndoială, confesiva lucrare Confesiuni. Descrie mai cu seamă anii tinereții, felul în care s-a format, dilemele și exuberanțele unei perioade atât de fecunde. Modalitatea în care se destănuie nu este însă prea cuprinzătoare, motiv pentru care biografii lui Augustin întâmpină mereu dificultăți în punerea informațiilor cap la cap. Este mai degrabă o lucrare devoțională, în care elementele de ordin personal sunt plasate într-o anumită cenzură disimulată. (De o candoare exemplară este chipul și rolul Monicăi, înțeleapta sa mamă).
La 15 ani după ce a scris Confesiuni-le, între două polemici (antidonatistă și antipelagiană), Peninsula Italică a fost zguduită de un conflict armat. Un barbar abil, pe nume Alaric, aflat în fruntea unei hoarde impresionante, ataca Imperiul Roman și-i smulgea din teritoriile cele mai însemnate. În anul 410 d.Hr. au ajuns chiar la Roma, au cucerit-o și – la numai câteva zile – se îndreptau spre sudul Italiei. Așa se face că au hoinărit vreo zece ani prin acea zonă a țării, într-o perioadă de mare degringoladă a conducerii imperiale. Pe fondul acestei nenorociri care producea multă durere și avea multe implicații, Augustin a scris Cetatea lui Dumnezeu, una dintre cele mai interesante tratate de istorie și politică, dar totuși de o încărcătură teologică substanțială. Puterile păgâne (care literalmente stăpâneau inima imperiului atunci) sunt profund înfierate în paginile acestei cărți, în vreme ce puterea creștinilor este elogiată și legată intrinsec de Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. În ultimă instanță, volumul se consituie într-o veritabilă apologie într-o vreme grea pentru creștinismul apusean.
Să mai amintim și tratatul dogmatic Despre doctrina creștină, unde avem elaborări dintre cele mai interesante în ceea ce privește hermeneutica, pastorala, omiletica și chiar moralitatea. Începută în primii ani de episcpoat (dar terminată abia după trei decenii), această lucrare oferă legitimitate retoricii creștine, dar și rolului pe care urmașii lui Hristos îl au în lume. Despre Sfânta Treime este un alt tratat interesant și util în acele perioade de frământări doctrinare, deși Augustin ne-a lăsat și o lucrări exegetice (de reținut Comentariu literal la Geneză). Predicile sale constituie, de asemenea, un adevărat tur de forță. Scribii notau aproape cuvânt cu cuvânt în timp ce vorbea, așa se face că avem peste un milion și jumătate de cuvinte ce au supraviețuit până la noi. Nu se cuvine să încheiem scurtul nostru periplu prin opera lui Augustin fără să menționăm lucrarea de senectute numită Revizuiri, ocazie în care-și retrage anumite afirmații, consolidânu-le pe altele. Este dovada unei onestități intelectuale extraordinare, a unui spirit puternic și exemplar.
Predicile și tratatele sale acordă o mare importanță omului, cu mizeriile și euforiile sale. Dumnezeu este mereu pus în legătură cu cele mai adânci trăiri ale ființei umane, iar comunitatea creștină într-o permanentă dependență de Hristos. Viața și opera lui au produs, de-a lungul secolelor, mii de pagini. Dicționare întregi tratează în detaliu gândirea lui, în vreme ce sute de teologi, istorici și filozofi și-au realizat studiile doctorale aplecându-se asupra acestui mare teolog.
Ultimele zile și le-a petrecut într-o chilie, unde și-a afișat cei Șapte Psalmi ai căinței. S-a adâncit într-o fecundă contemplare, s-a căit necontenit pentru toate greșelile comise de-a lungul vieții și și-a dat duhul înconjurat de câțiva slujitori anonimi. Stilul său cuceritor – care ni se păstrează în scrieri – și profunzimea gândirii sale uimesc generații la rând. Asemenea marilor scriitori ai lumii, Augustin va fi lecturat întotdeauna cu plăcere, iar ideile sale vor declanșa polemici dintre cele mai interesante. O viață fulminantă și pilduitoare!