
La 21 martie 1977 se stingea, la Paris, reputatul istoric Andrei Oțetea. Născut în anul 1894, în localitatea Sibiel, urmează apoi cursurile școlilor de la Sibiu și Brașov. Ulterior, încurajat de mediile intelectuale transilvane, a devenit student al Universității Sorbona. Aici scrie o teză de doctorat despre viața și opera renumituui politician și istoric Francesco Guicciardini.
Numeroase lucrări ale sale se referă la revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu: „Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti (1821-1822)” (1945); „Caracterul mişcării lui Tudor Vladimirescu (răscoală sau revoluţie?)” (1967), ”Sf. Alianţă şi insurecţia eteristă din 1821” (1966), ”Tudor Vladimirescu şi Revoluţia din 1821” (1971), „Solidaritatea românilor din Transilvania cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu”; „Ţăranii români din Ardeal şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu”.
Alte lucrări şi ample studii elaborate de istoricul Andrei Oţetea se referă la unele momente importante ale istoriei moderne româneşti: „Geneza Regulamentului Organic” (1957), „Consideraţii asupra trecerii de la feudalism la capitalism în Moldova şi Ţara Românească” (1960).
Andrei Oţetea a fost redactor responsabil al celor cinci volume de documente referitoare la Revoluţia de la 1821, precum şi redactor responsabil al volumului „Studii privind Unirea Principatelor” şi al culegerii de „Documente privind Unirea Principatelor”. Despre răscoala din 1907 a scris lucrările ”Răscoala din 1907 şi însemnătatea ei istorică” (1957) şi ”Răscoala din 1907 şi istoriografia românească” (1957).
De asemenea, a studiat şi viaţa şi activitatea unor personalităţi ale culturii române, în lucrări precum „Nicolae Bălcescu” (1946), ”Nicolae Bălcescu, istoric” (1946), „Ioan Filitti, istoric” (1946), „Mihail Kogălniceanu, istoric şi om de stat” (1956), ”N. Iorga, historien des Roumains” (1965), ”N. Iorga, personalitate eminentă a culturii româneşti” (1965), ”Un createur de la Roumanie moderne, M. Kogălniceanu” (1968).
A fost preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, vicepreşedinte al Academiei Lumii Latine din Paris, precum şi membru al Societăţii de Istorie Modernă a Franţei. A fost distins cu titlul de Om de Ştiinţă Emerit.
A fost ales membru corespondent, în 1948, apoi membru titular, la 2 iulie 1955, al Academiei Române şi a fost preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Române (1963-1974).