La 19 noiembrie 1938 se stingea, la Paris, gânditorul Lev Șestov. Născut la Kiev în familia unui comerciant de vază, are parte din tinerețe de un anturaj ilustru. Casa lor este vizitată de intelectualitatea orașului, fapt care-i conferă o anumită provocare la nivel intelectual. În 1889 termină Facultatea de Ştiinţe Juridice, iar în 1895 publică la Kiev primele studii filosofice şi literare: Problema conştiinţei (despre Vladimir Soloviov) şi Georg Brandes (Despre Hamlet). În 1902 îi cunoaşte la Kiev pe Serghei Bulgakov şi pe Nikolai Berdiaev cu care cu care va lega o strânsă prietenie. În 1905 , la Sankt Petersburg va publica Apoteoza lipsei de temeiuri, scriere care declanşează numeroase controverse. Revoluţia din 1917 îl prinde la Moscova, însă nu împărtăşeşte entuziasmul de care se lăsaseră copleşiţi majoritatea intelectualilor. În 1921 se stabileşte definitiv la Paris unde va trăi până la sfârşitul vieţii. În perioada 1924-1926 se împrieteneşte cu Jules de Gaultier şi cu Benjamin Fondane, care-i va deveni principalul său discipol. Îi cunoaşte pe Thomas Mann, pe Husserl, pe Martin Buber, pe Heidegger.
Criticii îl plasează în rândul existențialiștilor, deși Șestov practică mai degrabă o filozofie a dezrădăcinării. Spirit aflat la confluența a două mesianisme, cel iudaic și cel slav, Șestov este filozoful în a cărei gândire coexistă demonia istoriei alături de fervoarea credinței – spunea Maria Sava. Sintetizând concepția șestoviană despre lume și viață, Fernando Savater spunea: „Ființa umană trăiește pe acest pământ ca un prizonier al necesității și al iremediabilului, supus nedreptății, nimicirii celor slabi și, în cele din urmă, fatalității morții. Destinul său aparent inevitabil nu înseamnă decât suferință și apoi dispariție pentru totdeauna. Oamenii de știință și majoritatea filozofilor ne explică faptul că legile existente în univers sunt aceleași pentru toți, iar împotriva lor nimeni nu se poate răzvrăti; logica ne obligă să ne supunem în fața ideilor eterne și universale, etica ne ordonă să ne îndeplinim datoria de a respecta normale morale putând astfel descoperi, dacă nu fericirea, cel puțin demnitatea.” Puțini au reușit s-o spună măcar la fel de bine. Acest spirit sălbatic (cum îl numea Boris Schloezer), refuză orice teorie consolotoare, dulceagă și, în mare măsură, irealistă. Radiografia pe care i-a făcut-o omului rămâne una dintre cele mai realiste. Deși se simte puternic atras de Plotin, Luther și Pascal, Șestov a fost cel mai mult influențat de Dostoievski și Kierkegaard.
În timp, cărţile sale au fost publicate şi traduse, iar după 1990 a început să apară şi în Rusia. Literatura română are motive speciale de-a recupera opera marelui gânditor. În 1993 apare la Humanitas Conştiinţa nefericită în care găsim şi cele două studii: Şestov, Kirkegaard şi şarpele, precum și Lev Şestov, martor al acuzării. Editura Polirom ne-a oferit Noaptea din Grădina Ghetsimani și celebra Atena și Ierusalim, o adevărată perlă filozofică. Putem așadar pătrunde în gândirea lui Șestov. Acuitatea și complexitatea acestui scriitor continuă să surprindă și azi oameni dintre cei mai diferiți. Și chiar așa: cine își mai permite azi să nu creadă într-o împăcare definitivă între logică, rațiune, știință și credință. Șestov s-a încăpățânat s-o facă, iar atunci când îl contrazicem sfrâșim, de fapt, în a-i da dreptate.