Nu știu dacă am putea-o prezenta ca o boală a spiritului. Dar totuși, ne riscăm. Îi vom spune scenarită. După cum se poate deduce, avem aici o tentație bolnăvicioasă pentru a imagina scenarii legate de viitor. Și nu e doar maniacală, ci se află mereu la limita ereziei și, uneori, dincolo de ea. De la neavizații care zburdă prin mass-media, până la avizații care se erijează prin scrieri și discursuri, scenarita face ravagii. De câțiva ani aud sau mi se semnalează tot felul de materiale (scrise, audio sau video) despre sfârșitul lumii. În fața acestui spectacol, exegeza este paralizată, hermeneutica pălește, iar rigoarea teologică e fatal mutilată.
Încercând să fac, oarecum, dreptate sfârșitului lumii, vă ofer mai jos câteva considerații inspirate din Evanghelii. Pragul peste care trebuie să trecem pentru a intra în odaia Apocalipsei, este cel al Evangheliilor. Isus a fost interesat să ne vorbească despre subiect mult mai mult decât profeții Vechiului Testament (deși au făcut-o și ei). O înțelegere corectă a acestor narațiuni, va conduce la o escatologie sănătoasă și echilibrată.
Realismul escatologic la MARCU
Fiind prima evanghelie scrisă, Marcu dă startul descrierilor despre sfărșit. Astfel, începând cu cap. 13, Evanghelica după Marcu vorbește despre sfârșit în termeni realiști: va fi un timp de încercări și dificultăți. Pe fondul acesta se vor întâmpla evenimente precum: apariția falșilor profeți (13.5-6); succesiunea de războaie, calamități și foamete (13.7-8) și suferința credincioșilor (13.9-13). În plan restrâns, Palestina va fi încercată (13.14-23); cerul va vorbi prin semne (13.24-25) și, abia atunci, agentul escatologic – Isus – va apărea (13.26-27). Perioada dintre Înviere și Parousie este văzută în Marcu drept o perioadă de manifestare a autorității divine, un timp de har, care cere adeziune și pocăință. Realismul descrierii nu trebuie să fie terifiant, ci mai degrabă motivator. Da, pământul va „vorbi” prin toate acele evenimente, dezlănțuirea demonică va atinge apogeul, dar fiii Împărăției trebuie să rămână puternic ancorați în promisiunea lui Dumnezeu.
Iminența escatologică la MATEI
Deși în mare parte escatologia lui Matei seamănă cu a lui Marcu, există cel puțin două diferențe. Pe de o parte avem denumirea lui Isus ca Fiu al Omului în contextul judecății finale (13.41.; 16.28; 25.31); pe de altă parte avem, conceptul de judecată a lui Israel (19.28) care este vag amintită în Marcu. În ceea ce privește escatologia prezentă, Matei surprinde și aici două detalii: pe de o parte, mențiunea că Isus împlinește așteptările mesianice ale iudaismului (prin formula des folosită: ca să se împlinească ce fusese spus prin…); și pe de altă parte, prin amănuntul că nu doar Isus a înviat din morți, ci și mulți alți sfinți (27.51-53). Un ultim detaliu: Matei prezintă cel mai bine iminența celei de A Doua Veniri a lui Hristos (a parousiei), prin redarea discrursurilor lui Isus despre sfârșit (cap. 24). Astfel, prezentul înseamnă să aștepți sfârșitul care vine mai curând decât crezi. O parte a pildelor întăresc acest adevăr, făcând așteptarea mult mai trează și mai avizată.
Așteptarea escatologică la Luca
Luând Evanghelia împreună cu Faptele Apostolilor, ne lovim de o dificultate metodologică. Ne dăm seamă că viziunea lui Luca asupra sfârșitului nu este ușor de încadrat. Spre deosebire de ceilalți sinoptici, Luca este cel mai conștient parcă de extinderea timpului dintre Prima și A Doua Venire a lui Hristos. Astfel, Hristos se va întoarce în același fel cum a plecat la Cer (Fapte 1.11). El crede, de asemeena, în învierea generală (Lc. 20.27-40; Fapte 24.15); dar vorbește și de vremuri de înviorare și de restaurarea tuturor lucrurilor (Fapte 3.19-21). Sistematic vorbind, Luca împarte istoria între trei stadii: perioada lui Israel; perioada lui Isus; perioada Bisericii. Escatologia este în curs de realizare, fiind văzută mai degrabă ca un proces în plină desfășurare. Prin detaliile misionare și ecleziologice, Luca ne lasă impresia unei dilatări a timpului de așteptare. Dar, această lungire a timpului este propice Bisericii și misiunii ei.
Împlinirea escatologică la IOAN
Cel de-al patrulea evanghelist pune un mare accent pe escatologia realizată. Se spune foarte puțin despre escatologia viitorului (avem doar sintagma: zilele din urmă (6.39), amintind doar de înviere). Ioan – ca și Matei și Marcu – asociează moartea lui Isus cu judecata asupra lumii (12.31). Spre deosebire de sinoptici, Ioan îl vede pe Isus cu prerogative pe care ceilalți le proiectează doar în viitor: El are deja autoritate (5.27); El deja judecă (9.35-39; 12.30-34) și deja este proslăvit și înălțat (3.14). Un alt detaliu: apostolul vede viața veșnică (6.47); pâinea din cer (6.25-34); înfierea divină (1.12) și chiar învierea (5.25), în prezent. Este un fel de aducere a vieții de apoi în viața aceasta (un concept eminamente ioanin). Aici și acum, fiii Împărăției se bucură de binecuvântările vieții viitoare. Prin credință și ucenicie, omul deja pregustă din ospățul ceresc pregătit pentru el după revenirea lui Hristos.