Etnicitate și credință la limita derizoriului

E greu să judeci etnia cuiva. Mai greu – și riscant – este să-i judeci credința. Orice ai spune, te simți într-un fel inoportun. Dar, în fața spectacolului acestor zile nu poți rămâne indiferent. Florin Cioabă, autoproclamatul rege al romilor, și-a dat obștescul sfârșit. Și regii mor, nu-i așa?! Până aici nimic ieșit din comun. Doar că moartea și funeraliile unui asemenea personaj atinge societatea românească pe mai multe planuri. Exploatat mediatic până la ultimul detaliu, evenimentul a readus pe tapet problema minorității rome și a penticostalismului românesc.
În primul rând, putem vedea cum se exercită puterea într-un cadru anarhic (pe fond). Florin Cioabă s-a înscăunat singur, ca rege al unei etnii fără țară. Dacă mai adăugăm la asta și existența împăratului Iulian, avem imaginea completă. Dincolo de inadvertența lingvistică, atipismul situației atinge derizoriul. Pseudorege peste o parte a romilor din țară, cu serioase probleme de adaptare la viața civilizată a Europei, Cioabă s-a etalat adesea cu sceptrul și coroana. Se străduia să ne convingă de legitimitatea sa, deși problemele comunității rome se adânceau cu fiecare zi. A reușit totuși să-și câștige o brumă de popularitate, care l-a propulsat apoi pe scara ierarhică a organismelor internaționale. Cum neamul său nu avusese decât o influență locală și regională, Florin își lua acum o revanșă binemeritată. Și totuși, era un demagog prolific. Vestea sărăcia, dar trăia într-un palat aurit; vestea valorile modern-europene, dar își mărită fiica puberă; vestea iubirea, dar nu se dădea înapoi de la riposte oricând îi era amenințată poziția.
În al doilea rând, cu un oarecare exotism, el și familia lui îmbrățișează credința penticostală. De când am auzit vestea am fost circumspect, iar când mi-a fost dat să a aud că a avansat pe linie sacerdotală, cu atât mai mult. Îmbătat într-un fel de putere, a dobândit se pare și o oarecare recunoaștere pastorală. Niciodată nu m-am putut imagina ca și coleg al lui Florin Cioabă. Și lucrurul acesta nu-l spun din punct de vedere etnic, pentru că romii au dat mișcării penticostale oameni de mare calibru. O spun din cauza multor contradicții dintre imaginea lui publică (implicit carențele de caracter) și pretinsa autoritate spirituală. Din anumite declarații aflam că se vedea un fel de apostol al tuturor romilor, adică un fel de anglicanism eșuat (unde regele/regina este și capul Bisericii). Dumnezeu știe ce a fost în forul lui interior, dar continua încercare de a-și folosi adeziunea confesională îmi lasă un gust amar.
Și acum, drept epilog, să aruncăm o privire asupra înmormântării. Consumată pe fondul unei tensiuni evidente; prezumtiv modestă, deși opulentă prin fiecare detaliu, înmormântarea a fost un spectacol ieftin și rudimentar. Elogiile aduse îmi amintesc de ieftinele panegirice care se rosteau la căpătâiul împăraților din primele secole. Dintr-o dată, într-un context funebru, aflăm despre mesianitatea lui Florin Cioabă și de marile planuri ce le avea. Sincer – după cum declara Gabi Luncă – și eu cred că dacă și-ar fi văzut-o el însuși nu ar fi fost prea încântat. Ce să mai spunem de disputa privind regalitatea?! Băieții își inventau regate virtuale peste noapte și se propuneam cu nonșalanță. Jurnaliștii se jucau obositor cu aceste informații care se schimbau de la o oră la alta. Președintele Băsesecu aduce și el o coroană, liderii penticostali au păreri împărțite. O moarte care nu lămurește nimic, ba dimpotrivă declanșează noi tensiuni în sânul respectivei comunități. Fragilitatea regalității rome și-a trăit cu această ocazie propriul derizoriu. O lecție de etnicitate gregară și de credință șubredă!