Tata era un om liniștit, tăcut, și ne vorbeam puțin unul altuia. În ziua de Paște, i s-a făcut rău, așa că se întinsese pe pat. M-am așezat lângă el și, pentru prima oară în viața noastră, ne-am vorbit cu o sinceritate totală. Semnificația celor spuse nu stătea în cuvinte, ci în deschiderea minții și a inimii; porțile s-au deschis. Tăcerea era tot atât de deschisă și profundă precum cuvintele...
Mi-ar plăcea ca, după ce devine adult, fiul meu să sporească dialogul cu mine. Mi-ar plăcea să nu fie ceva de complezență, strict utilitar sau plictisitor. Să fie ceva viu, adânc și reconfortant pentru amândoi. Când mă imaginez în această postură mi-aș dori de la mine multă răbdare și înțelepciune, capacitatea de-a înțelege o altă generație și de a răspunde la subiect. Pe el mi-l imaginez mistuit...
Au fost odată un tată și fiul său. amândoi aveau mari daruri spirituale, amândoi erau caustici, mai ales tatăl… în general, discutau mereu. Era ce discuta între două inteligențe, nu între un tată și un fiu. Arareori, văzând pe fiu atât de plin de grijă, tatăl se oprea în față-i spunându-i: Bietul meu copil, totdeauna această disperare tăcută!.. dar el însuși nu ieșea din această disperare...