Articolele etichetate cu «Imago Dei»

Tentația subculturii… creștine

joi, 26 ianuarie, 2012

În loc de a ne implica în această lume seculară, majoritatea creștinilor au ales să se retragă. Ei s-au retras într-o subcultură creștină în care sunt angajați în activități creștine. Apoi pășesc din nou în societatea seculară în care își ascund creștinismul până la următorul serviciu de biserică. Fără a-și da seama, creștinii au devenit un fel de post-moderniști: ei trăiesc Evanghelia celor două adevăruri. Există un adevăr religios, rezervat pentru zilele de duminică și cele de închinare și există adevăr secular, care se aplică restului timpului.

În felul acesta își începe lucrarea Dinesh D´Souza, apărută la editura Imago Dei și intitulată Măreția creștinismului. Scrisă cu nerv apologetic, lucrarea aduce aproape un autor în mare vogă în spațiul occidental (în special american). Multiplele zone în care se mișcă – inclusiv cea politică – , contextele interconfesionale unde activează, dar și apriga dorință de a cunoaște adevărul sunt paradigme de care trebuie ținut seama.

Deși sunt abia la început, intuiesc o scriitură bine articulată și o erudiție atrăgătoare. Plaja de subiecte este generoasă, abordarea bine argumentată. Bibliografia mi-a atras atenția într-un mod aparte, dar și directețea cu care sunt expuse ideile. De îndată ce voi isprăvi, voi reveni cu o recenzie puțin mai detaliată.

Moment crucial

vineri, 16 aprilie, 2010

Fragmentul următor îi aparține lui RC Sproul și este preluat din cartea Sfințenia lui Dumnezeu (Imago Dei, Oradea, 2009).

Experiența lui Sproul o găsesc încurajatoare. Deși începuse pregătirea formală pentru slujirea publică, el are parte de o experiență tulburătoare. Conformismul, studiul personal, deprinderile studențești sunt puse la grea încercare. O trăire inedită zguduie din temelii ființa tânărului slujitor, redefinind-o. Este ca și cum mecanismul chemării are nevoie și de o participare emoțională intensă. Se pare că nu funcționează doar cu rigori școlărești ori conceptuale.

Relatarea de mai jos confirmă tocmai nevoia unui punct de cotitură. Cazul lui Sproul nu e singular, ci doar confirmă o experiență comună a oamenilor lui Dumnezeu.

Să-l ascultăm…

Acolo am căzut în genunchi. Îmi atinsesem destinația. Eram pe punctul de a întâlni sursa chemărilor ce imi deranjase odihna.

Stăteam într-o poziție de rugăciune, dar nu aveam nimic de spus. Am îngenunchiat acolo liniștit, permițând sentimentului prezenței unui Dumnezeu sfânt să mă umple. Bătaia inimii îmi trădau tulburarea, îzbindu-mi cu putere pieptul. Simțeam o răceală glacială la baza coloanei, care urcă până la gât. M-a cuprins frica. Am simțit impulsul să fug din prezența prevestitoare de rău ce mă apucase.

Groaza a trecut, dar curând a fost urmată de un alt val. Acest val era cu totul diferit. Sufletul mi-a fost inundat deo pace negrăită, o pace care a adus imediat odihnă și liniște duhului meu tulburat. De îndată m-am liniștit. Doream să zăbovesc acolo. Să nu spun nimic. Să nu fac nimic. Pur și simplu să mă simt bine în prezența lui Dumnezeu.

Acel moment mi-a schimbat viața. Ceva profund în duhul meu s-a limpezit odată pentru totdeauna. Din acel moment nu mai putea exista cale întoarcere, nu mai exista posibilitatea de a șterge impresia acelui moment. Eram singur cu Dumnezeu. Un Dumnezeu măreț. Un Dumnezeu care mă poate umple cu groază și cu pace în secunda următoare. Știam că în acea clipă gustasem din potirul sfânt. Se născuse în mine o sete nouă care nu va putea fi satisfăcută niciodată în această lume. Am decis să învăț mai mult, să-L caut pe Dumnezeul care locuia în întunecata catedrală gotică și care mi-a invadat camera ca să mă trezească din somnul mulțumirii de sine.