Articolele etichetate cu «creștinism»

Povestea lui Brooke

luni, 1 august, 2011

Brooke Bronkowski era o fată frumoasă în vârstă de 12 ani. Dar câte fete nu sunt frumoase la această vârstă… Dar Brooke era și îndrăgostită de Isus. Împărțea Biblii și-i uimea pe toți din jur prin devotamentul ei neobișnuit.

Pe când avea în jur de 12 ani a scris următorul eseu:

PENTRU CĂ AM VIAȚA ÎNAINTEA MEA

Îmi voi trăi viața din plin. Voi fi fericită. Voi fi senină. Voi fi mai veselă decât am fost vreodată. Voi fi drăguță cu cei din jur. Mă voi relaxa. Le voi spune altora despre Hristos. Voi porni în aventuri și voi schimba lumea. Voi fi curajoasă și nu voi schimba ceea ce sunt eu cu adevărat. Nu voi avea necazuri, dar în schimb îi voi ajuta pe alții în necazurile lor.

Știți, eu voi fi una dintre acele persoane care trăiesc pentru a intra în istorie la o vârstă tânără. O, voi avea momente att de bune, cât și rele, dar le voi șterge pe cele rele și mi le voi aminti pe cele bune. De fapt, doar atât îmi amintesc, doar momentele bune și nimic în afară de ele, doar că mi-am trăit viața din plin. Voi fi una dintre acele persoane care merg undeva cu o misiune, cu un plan extraordinar, un plan de a schimba lumea și nimic nu mă va face să dau înapoi. Voi fi un exemplu pentru alții, mă voi ruga pentru călăuzire.

Am viața înaintea mea. Le voi dărui altora bucuria pe care o am eu și Dumnezeu îmi va da mai multă bucurie. Voi face tot ce-mi spune Dumnezeu să fac. Voi călca pe urmele pașilor lui Dumnezeu. În voi da toată silința!

În primul an de liceu, Brooke a fost victima unui accident de mașină. Viața ei s-a încheiat la 14 ani. Impactul ei nu s-a încheiat însă. Peste 1.500 de persoane au fost la înmormântare. Mulți tineri au fost influețați de exemplul și de scrierile ei. A lăsat ceva în urmă!

Singularitatea creștinismului

vineri, 24 iunie, 2011

Citind Cuvântul înainte a volumului Documente care stau la baza Noului Testament (Paul Barrett, Logos, 2010), am dat peste un citat interesant. Scris de către Peter F. Jensen, arhiepiscop anglican de Sydney, el evidențiează caracterul particular al mișcării creștine.

Creștinismul este un caz singular, prin faptul că pretenția sa de a revela adevărul nu se bazează pe revelații mistice particulare, adresate unui profet sau învățător (revelații care, datorită caracterului lor particular, nu pot fi verificate sau falsificate), ci pe evenimente publice care au avut loc în urmă cu vreo treizeci de generații, în Orientul Mijlociu.

Scriitorii Noului Testament afirmă că, într-un anumit moment și loc (pe care le putem preciza), Dumnezeu S-a făcut om. S-a născut, a crescut, a învățat pe alții, cu o autoritate deosebită, a fost răstignit și a înviat din morți, făgăduind că va aduce Ziua Judecății. Faptul că toate acestea s-au întâmplat ține de memoria colectivă, ele fiind înregistrate de martori oculari, ca oricare alte evenimente istorice. Unicitatea acestei pretenții de adevăr rezidă în faptul că poate fi supusă legii probatoriului, adică poate fi confirmată sau infirmată. Există dovezi pe baza cărora să luăm o decizie.

Marginalizarea creștinilor

luni, 21 februarie, 2011

Știrea a apărut la finele anului trecut în Christian Today. Eu am găsit-o abia acum, căutând de fapt altceva. E simplă și năucitoare, zic eu. În fond, este un comentariu neputincios în fața ultimelor legi europene privitoare la exercitarea credinței creștine. Acest nou cadru legislativ îngreunează – ca să nu spunem că face imposibilă – exprimarea credinței creștine în spațiul public.

Acest raport este refăcut din cinci în cinci ani de către Observatory of Intolerance and Discrimination Against Christians de la Viena. Creștinismul a intrat și el sub incidența unor reflexe democratice. Mă refer evident la așa-numita tiranie a minorităților. Atâta vreme cât creștinismul este majoritar în Europa, iar paradigmele socio-politice sunt eminamente democratice (în partea decizională a continentului), atunci nici nu ar trebui să ne mirăm prea tare.

Dintotdeauna bătrânul continent a dat dovadă de o anumită docilitate. Blajină și ospitalieră asemenea unei bunicuțe răbdătoare, Europa a făcut loc altor religii (în special islamului), periclitându-și indirect propria credință. Printr-o pretinsă toleranță față de ceilalți (de fapt este o nouă paradigmă a alterității), liderii europeni constrâng populația să-și restrângă manifestările. Oricine dorește să se exprime sub aspect religios (creștin, în speță), trebuie să o facă acasă, în mediu privat.

Dar nu în felul acesta Europa a devenit creștină (atât cât a devenit)! Ba dimpotrivă. Dihotomia modernă dintre sacru și profan; laic și sacerdotal, este una dintre cele mai primejdioase derapaje. În vreme ce suntem mult mai concesiv cu alte religii, suntem tot mai intransigenți cu cei din casă. Ne mai mirăm atunci de absenteismul zdrobitor de la slujbe sau de imoralitatea generalizată?! Cred că ar trebui să fim realiști și să nu avem așteptări peste măsură. Atâta vreme cât Dumnezeu nu mai încape în constituția UE, să nu ne hrănim cu utopii ieftine…

Și totuși, cred că o anumită poziție trebuie luată. Nu știu cum, dar trebuie. Putem fi ridiculizați numai la gândul că ne opunem, dar trebuie s-o facem. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să continue, iar afirmarea principiilor creștine să nu se împotmolească. Este aproape evident că măsurile vor fi tot mai coergitive, dar creștinismul nu este la prima întâlnire cu prigoana. Să pășim, așadar, încrezători înainte!

Anul 2030 și fobiile lui

vineri, 11 februarie, 2011

Potrivit raportului Pew Forum, anul 2030 va fi unul pivotal. Axându-se pe competiția dintre creștinism și islalm (o temă devenită clasică), raportul estimează că în Statele Unite populația musulmnă se va dubla. Cam aceeași soartă o vor avea multe țări europene, și este vorba aici de țări cu o îndelungată tradiție creștină.

Nu menționez acest raport pentru a ne înspăimânta. Unii văd în această evoluție fără precedent a islamului o mare catastrofă, dar după cum știm teama nu e bună. Alții igonoră pur și simplu subiectul aplicând metoda struțului cu capul în nisip. Personal încerc să fiu echilibrat și rezonabil în ceea ce gândesc și scriu. Așadar, cred că islamul ne presează cu o întrebare stânjenitoare: Nu a slăbit prea mult creștinismul?

Unii apologeți sunt convinși că succesul islamului nu se bizuie pe forțele proprii, ci pe slabiciunea adversarului (a creștinismului deci). Însă această supozitie este totuși generală. Ar fi interesant de identificat cauzele care fac mișcarea creștină să fie atât de anemică și uneori irelevantă. Nu ar fi rău să analizăm dogmatici din sântul creștinismului și multele paradigme ce-l definesc.

În fine, să așteptăm anul 2030 cu speranță și alergând cu Evanghelia. Musulmanii au mare nevoie de mântuirea prin Hristos. Creștinismul este responsabil, iar această responsabilitate ar trebui să ne dea fiori.

Creștinismul și modernitatea

vineri, 29 octombrie, 2010

Textul de mai jos este o preluare din volumul Religiile lumii. Ghid esențial, apărut în 2008 la Editura Paralela 45 (București). Autorii (Brandon Toropov și Luke Buckles) reușesc o incursiune avizată în marile religii ale omenirii. Desigur că alocă un spațiu cât se poate de generos creștinismului.

Cât privește perioada modernă, citim:

În epoca modernă, ca urmare a investigației științifice și a apăsătoarei influențe laice și comerciale, unii creștini au fost descurajați în credința lor, în timp ce alții și-au sporit-o și întărit-o. Odată ce Biserica universală a pășit în noul mileniu, a câștigat adepți în ținuturi care altă dată păreau intangibile. Deși creștinismul probabil că nu va mai fi niciodată aripa religioasă a unui colosal imperiu politic, totuși, principiile sale esențiale rămân. Imperiile se prăbușesc, dar marile religii merg înainte. Accentul pus de creștinism pe milă, iertare, reconciliere și iubire a depășit până și limitările (serioase) ale instituțiilor care au răspândit credința de-a lungul secolelor. (p. 99)

Dacă am încerca o sinteză a celor spuse mai sus ar fi cam așa:

Creștinismul este expus în perioada modernă la tot felul de provocări inedite. Există o legătură între starea actuală a creștinismului și dezvoltarea fără precedent a științei. De asemenea, el și-a pierdut pentru totdeauna statutul privilegiat a unei religii suverane, având un puternic accent instituțional. Specificul însă îl va salva și-i va asigura o anumită suculență. Atâta vreme cât vom continua să credem și să proclamăm valorile iudeo-creștine, avem șanse…