Articolele etichetate cu «creștinism»

Momentul deciziei

luni, 13 februarie, 2012

Orice națiune, în orice moment – oricât de vie ar fi din punct de vedere spiritual – este, potențial vorbind, la doar o generație distanță de păgânism și de un rău care îi sfidează orice putere de înțelegere. Niciodată nu putem sta liniștiți pe succesele trecute, crezând că ne vor asigura forța necesară pentru viitor. Fiecare generație trebuie să își câștige propria victorie. Fiecare generație se va întâlni cu momentul ei decisiv și dacă îl va rata, șirul evenimentelor ce vor urma va fi unul lung și dureros. Pentru Occident, acesta este momentul suprem al deciziei.

Avertismentul îi aparține lui Ravi Zacharias și apare în cartea Izbăvește-ne de rău (Cartea Creștină, 2009).

Deși autorul se referă la situația Occidentului, cred că aserțiunea poate fi aplicată la întreaga lume creștină. Nici o societe majoritar creștină nu este scutită de o asemenea amenințare. Păgânismul presează tot mai tare și provoacă răspunsuri tot mai ascuțite. Puterea noastră de reacție este un vector important. A te mulțumi cu statistici nominale și cu o inerție eclezială este un pericol enorm. Sunt încântat să fiu contemporan cu Zacharias pe care-l văd ca un profet al acestor vremuri. Un om care ne atrage atenția cu femitate asupra unor pericole inerente.

Tentația subculturii… creștine

joi, 26 ianuarie, 2012

În loc de a ne implica în această lume seculară, majoritatea creștinilor au ales să se retragă. Ei s-au retras într-o subcultură creștină în care sunt angajați în activități creștine. Apoi pășesc din nou în societatea seculară în care își ascund creștinismul până la următorul serviciu de biserică. Fără a-și da seama, creștinii au devenit un fel de post-moderniști: ei trăiesc Evanghelia celor două adevăruri. Există un adevăr religios, rezervat pentru zilele de duminică și cele de închinare și există adevăr secular, care se aplică restului timpului.

În felul acesta își începe lucrarea Dinesh D´Souza, apărută la editura Imago Dei și intitulată Măreția creștinismului. Scrisă cu nerv apologetic, lucrarea aduce aproape un autor în mare vogă în spațiul occidental (în special american). Multiplele zone în care se mișcă – inclusiv cea politică – , contextele interconfesionale unde activează, dar și apriga dorință de a cunoaște adevărul sunt paradigme de care trebuie ținut seama.

Deși sunt abia la început, intuiesc o scriitură bine articulată și o erudiție atrăgătoare. Plaja de subiecte este generoasă, abordarea bine argumentată. Bibliografia mi-a atras atenția într-un mod aparte, dar și directețea cu care sunt expuse ideile. De îndată ce voi isprăvi, voi reveni cu o recenzie puțin mai detaliată.

Ghidul creștinului la RVE

joi, 27 octombrie, 2011

Începând de azi, în fiecare joi (9.00, reluare 21) Radio Vocea Evangheliei Oradea va transmite o nouă serie de predici intitulată: Ghidul creștinului și inspirat din Evrei 13.1-9.

Cândva o predică singulară, prin reaprofundări am reușit să nasc acest ciclu de mesaje. Pasajul menționat cuprinde – în sinteză – fundamentele de credință ce sunt prinse în ipostaze concrete de viață. Identificăm nu mai puțin de șapte atitudini elementare în raport cu (1) frații; (2) străinii; (3) suferinzii; (4) partenerul de viață; (5) bani; (6) înaintașii în credință; (7) ereziile.

Sunt oarecum marile provocări ale vieții de credință. Rezumate la nivelul unui singur verset (îndeobște), aceste provocări ne privesc pe fiecare. Cerințele induse în textul biblic nu sunt pe placul omului natural. Un salt spiritual este imperios necesar. Dumnezeu ne dorește mai sus în fiecare zi. O relaționare corectă față de oameni, bunuri și învățături este definitorie. Să ne ajute Dumnezeu să fim la înălțime; iar aceste mesaje să atingă inimi însetate.

Amintirea unui început

duminică, 16 octombrie, 2011

Într-o zi ca aceasta, în anul 1978, Karol Wojtyla devenea Papa Ioan Paul al II-lea. A fost o zi cu totul specială dacă e să citim prin presa vremii, a fost un eveniment resimțit la nivel mondial. Papa Ioan Paul al II-lea era al 263-lea pontif roman. De asemenea, a fost primul papă neitalian ales din 1522 încoace, cel mai tânăr din 1846 și primul din estul slav. Fost cardinal de Cracovia, alegerea sa a intrat oarecum în firea lucrurilor. La acea vreme Polonia deja devenise inima catolicismului. Hitler, Stalin și succesorii lor făcuseră totul pentru a distruge catolicismul polonez.

Marii tirani n-au reușit să înfrângă spiritul religios al celei mai omogene țări din din acea vreme: Polonia. Cu o populație antebelică de 95% polonezi nativi, cu o participare de peste 50% a populației la slujbele religioase și cu trei sferturi dintre locuitorii orașelor căsătoriți legal, catolicismul polonez a fost cu adevărat viguros. Astfel – după cum spunea Paul Johnson – noul papă personifica vigoarea paradoxală a acestui clocotitor spirit religios polonez țâșnind în cadrul unui stat ateist.

Pe acest fond, Papa Ioan Paul al II-lea a reflectat noul spirit al realismului, conservatorismului și revenirea la autoritate, spirit care a dus la restaurarea catolicismului tradițional. La fel cum în secolul XIX trenurile duceau catolicii în pelerinaje la Roma și alte centre, în ultimul sfert de veac XX papa Ioan Paul al II-lea folosea avionul cu reacție și elicopterul pentru a călătorii în cele mai îndepărtate puncte ale globului. La destinație folosea acea mașină vizibilă, numită imediat papamobil și care-l făcea parcă mai accesibil. În ciuda anilor care se adunau, acest papă a ajuns efectiv pe toate meridianele. La sfârșitul lui 1990 este 200 de milioane de oameni asistaseră la slujbele sale. În mai 1981 a supraviețuit unui atentat și a continuat să călătorească. A devenit și primul papă care a pășit într-o sinagogă, dar și într-o moschee. A dat în felul acesta dovadă de o deschidere nemaiîntâlnită spre celelalte confesiuni, religii chiar.

Numărul biografiilor ce i-au fost destinate este generos. Simpatizanții și detractorii, de asemenea. Într-o zi aniversară însă, trebuie să recunoaștem forța pastorală a acestui pontif. Nu putem trece sub tăcere tactul de care a dat dovadă în primul rând pentru binele catolicismului, dar și a creștinismului întreg. Apoi, lupta dusă împotriva sistemului comunist și rolul pe care l-a jucat aici a fost decisiv. Felul lui de-a fi este pilduitor și chiar ne poate motiva indirect în multe direcții. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un luptător cu ochi blânzi, dar cu o tenacitate de invidiat.

Calea mântuirii

vineri, 7 octombrie, 2011

Încă de la început creștinismul s-a prezentat în chip esențial drept o cale, sau mai exact drept Calea mântuirii. Această Cale își are originea în mărturia inspirată pe care comunitatea apostolică a dat-o despre Isus din Nazaret Cel mort și înviat, proclamat Fiu al lui Dumnezeu și unic Mijlocitor al oamenilor, negativ prin iertarea păcatelor, pozitiv prin deschiderea unei căi spre unirea cu Dumnezeu. Această mărturie e primită de o credință ea însăși recunoscută drept un dar al lui Dumnezeu care trezește o libertate. A vorbi despre creștinism ca fiind Calea înseamnă deci a enunța, pe de o parte, primatul mărturiei și al credinței, iar pe de altă parte, al liturgicului, al practicului și misticului. Memorie a lui IsusHristos cunoaștere sprituală, așteptare apocaliptică, etică evanghelică, așa este Calea la începutul ei, și așa rămâne mereu, astfel încât cei patru termeni definesc cadrul necesar al oricărei teologii adevărate sprijinite pe fundamentul permanent al mărturiei apostolice.

Pasaj din monumentala lucrare O istorie teologică a Bisericii de Ghislain Lafont și pusă la dispoziția publicului român de editura Deisis (Sibiu). Autorul – un erudit benedictin – scrie aici o monografie impozantă, care devine imediat după apariție una de referință.

Deși dedicată evoluției Bisericii Catolice, studiul trece mult dincolo de acest cadru. Lafont tratează subiectul într-o manieră holistică, recunoscând din capul locului că mișcarea creștină nu poate fi privită în mod unilateral. Volumul are mai multe paradigme, dintre care o menționăm pe cea istorică, apoi dogmatică și chiar politică. Clădit pe o documentare serioasă, tomul cu pricina este o călăuză indispensabilă tuturor celor care își doresc să cunoască mai mult, să înțeleagă mai mult.

Creștinismul și paradigmele sale

marți, 6 septembrie, 2011

Este imposibil să vorbim despre mesajul creștinismului, pentru că el este cel care ne vorbește; a ține dizertații asupra lui înseamnă implicit a ne substitui lui și a uita să îl ascultăm – spunea Jean Brun. Și totuși, David Pawson se încumetă să-i pătrundă înțelesurile. Milenar și adesea imprevizibil, creștinismul a provocat cele mai ascuțite minți ale istoriei. Despre esența și istoria lui s-a scris în fel și chip, mai mult sau mai puțin avizat.

Lucrarea Creștinismul pe înțelesul tuturor izbutește să descrie mișcarea creștină în firbra ei intimă. Argumentate, logice și adesea surprinzătoare, paginile ce vor urma conțin o sinteză fericită a peste douăzeci de secole de istorie. Cu toate acestea referirile la istorie sunt strict utilitare, accentul căzând în altă parte. Suntem conduși spre ideea unicității creștinismului, iar această unicitate este dată de caracterul său revelațional. Spre deosebire de celelalte religii, mișcarea creștină nu este nici pe departe o plăsmuire a omului pe fondul unei nevoi metafizice, ea este revelația Trinității, ajunsă până la noi prin Hristos.

O prealabilă avizare este, cred, binevenită. După cum se va observa, această carte nu este încă o lucrare pe o temă comună. Vom întâlni în ea afirmații bine argumentate scriptural, dar și corecții necesare. Ne vor fi semnalate riscuri hermeneutice subtile, dar și tentațiile superficialității. Deci, în ce sens lucrarea de față este mai mult decât?

În primul rând, este mai mult decât o interogație privitoare la existența lui Dumnezeu. A te întreba sau a-i întreba pe alții referitor la Dumnezeu nu este decât primul pas. Urmează apoi răspunsul, iar răspunsul – oricare ar fi el – te angajează în mod plenar. Deși întreaga teologie creștină se clădește pe o doctrină sănătoasă despre Dumnezeu, ea trebuie să treacă dincolo. Cunoașterea de dragul cunoașterii este idolatrie, pe când a rezona cu Dumnezeul creator este cu totul altceva. El este deopotrivă Alfa și Omega (Începutul și Sfârșitul), iar totul se ține prin El. În relația cu omul El este dragostea adevărată, exprimată în cel mai înalt grad prin întruprea lui Hristos. Identitatea Lui nu poate fi pusă la îndoială când te uiți în Scriptură, iar acceptarea Lui înseamnă de fapt totul.

În al doilea rând, este mai mult decât o retrospectivă asupra istoriei Bisericii. Analiza începe încă înainte de darea Legii, de la primitivii care credeau intuitiv într-un zeu unic și suveran. Apoi întreaga istorie este văzută ca o încercare – reușită sau nu – de a exprima revelația în termeni potriviți. Biserica lui Hristos pășește cu deminate peste timp deoarece merge în biruința Lui. Ea reprezintă instituția cea mai puternică prinsă între cele două veniri a lui Hristos și care trebuie să-și facă datoria. Pawson citește cu un ochi destul de critic istoria creștinismului și nu face concesii de nici un fel. Intransigența se împletește în mod natural cu aprecierile. Veți găsi pasaje unde autorul este chiar exaltat în anumite privințe, dar și vădit îngrijorat în altele.

În al treilea rând, este mai mult decât o dogmatică abstractă. Doctrine precum teismul, cristologia, soteriologia, pneumatologia și altele sunt abordate dintr-o perspectivă experențială. Toate sunt puse în legătură nemijlocită cu omul, toate conduc spre o decizie. Autorul nu se reține în a aborda și chestiuni escatologice. O face cu aceeași claritate și într-un mod surprinzător de aplicativ. Faptul că trăim – de la Hristos încoace – vremurile din urmă ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Ar trebui să nu avem așteptări irealiste de la veacul în care trăim, ci să ne îndreptăm ochii spre cel viitor. Oricât de tumultoase vor fi evenimentele sfârșitului, să nu pierdem din vedere esențialul: Hristos va domni pentru totdeauna.

În al patrulea rând, este mai mult decât o apologie a concepțiilor creștine. În fond, Pawson nu forțează decizia nimănui și nici nu-l încorsetează în vreun fel. El nu face altceva decât să afirme ce spune Scriptura și să arate că o trăire concretă cu Dumnezeu este posibilă. Argumentul suprem este inserat în ultimul capitol al cărții, asemenea unei pecetluiri. Tot ce afirmăm noi trebuie să se regăsească în revelația propozițională a lui Dumnezeu. Experiența noastră trebuie să fie doar o derivată a revelației divine și niciodată invers. Creștinismul este singura cale de mântuire nu pentru că o afirmăm aici și aiurea, ci pentru că se clădește pe lucrarea salvifică a lui Hristos.

Întreaga lucrare o putem pune sub semnul a două cuvinte: densitate și originalitate. Autorul nu irosește pagini întregi pentru a relua truisme plictisitoare; dar nici nu compilează facil. Îndrăzneț și în același timp extrem de personal, Pawson aduce principalele doctrine creștine aproape nu doar de minte, ci și de inimă. Tocmai de aceea o apropiere integrală, contemplativă chiar, este de dorit. Urmare a acestei apropieri mișcarea creștină ni se va părea mai logică și chiar mult mai curtenitoare.

Duminica și Sabatul

duminică, 4 septembrie, 2011

Relația (dacă este vreuna) dintre Sabatul evreiesc și Duminica creștină este o temă perenă, am putea spune. Pentru unii este lucrurile sunt așa de complicate încât se simt aproape vinovați că nu resepctă două zile de odihnă. Să vedem pe scurt – în ziua potrivită – cum stau lucrurile.

Potrivit poruncii biblice, ziua a șaptea este în primul rând ziua de odihnă a Dumnezeului-Creator. Printr-o poruncă ulterioară (dată la Sinai în Exod 20), această zi ajunge să fie un respiro pentru om și animal, îndeosebi pentru cei săraci și slabi. Azi, la Ierusalim, Sabatul este respectat cu o strictețe impresionantă: mijloacele de transport public sunt închise, filmele nu rulează la cinema, nu au loc reprezentații de teatru etc. Rigurozitatea ținerii Sabatului este îndelung disputată între anumite grupări iudaice, interesele economice, politice și religioase contopindu-se și aici într-un amestec exploziv, cum spune Hans Küng.

Duminica creștină are, fără îndoială, o altă origine decât Sabatul iudaic. În calitatea ei de prima zi a săptămânii în relatările de Paște sau de ziua Domnului în uzanța Bisericii Primare, ea a fost ziua în care se celebra Cina Domnului. Nu avem argumente suficiente să credem că duminica a fost dintotdeauna o zi de odihnă (în sensul în care a fost Sabatul), ci mai degrabă o zi specială sub aspect religios. Ea provine din tradiția păgâno-romană în care, cu un secol înainte de Hristos, se impsese săptămâna de șapte zile (după cele șapte planete). Așezarea ei instituțională are loc abia în 321 sub Constantin, care modifică accentul de pe Ziua lui Saturn (sâmbăta, engl.: Saturday), pe Ziua Soarelui (duminica, engl.: Sunday). Progresiv, împărații de după Constantin au interzis muncile de sclavi (opera servilia), pentru a face posibilă și pentru ei participarea la slujbe. Apoi, abia regii germanici au interzis practic toate muncile grele, lucru care dovedește că Ziua (de odihnă a) Domnului este o apariție relativ târzie.

Pe baza celor descrise mai sus (la care vom reveni punctual în viitor) trebuie să precizăm: duminica creștină este practic succesoarea Sabatului iudaic. Impunerea duminicii ca zi de sărbătoare și odihnă datorează foarte mult conceptului de Sabat din Vechiul Testament. Legătura între cele două zile de odihnă este foarte puternică, fără a o adăuga pe cea islamică (vinerea), care va interveni mai târziu în istoria lumii.

Comoara creștinismului

vineri, 2 septembrie, 2011

Creștinismul organizat a luat ființă și există pentru a prezerva o comoară, o poruncă ce trebuie îndeplinită, o promisiune care trebuie repetată, o misiune ce trebuie îndeplinită. Această comoară aparține trecutului, prezentului și viitorului; este potențială, dar activă; obiect de contemplație, dar și inspirația comportamentului corect. Mister de nepătruns, trebuie legat de tot ceea ce se cunoaște. Iar în strădaniile lor de a păzi și a transmite mai departe această comoară care li s-a încredințat, protectorii săi au ridicat cele mai derutante probleme. Ei au provocat mereu distrugerea vieții în numele păcii universale. Au construit cel mai realist dintre sistemele politice, în efortul de a pune bazele unei împărății care nu este din lumea aceasta.

Iscoditoarea analiză îi aparține lui Maurice Powicke, unul dintre cei mai redutabili istorici ai începutului de secol XX.

Magnitudinea creștinismului este pusă în antiteză cu rateurile purtătorilor lui de cuvânt. Reprezentând vârful revelației divine, creștinismul a încăput uneori pe mâna unor ideologi care l-au deformat. Soluția continuă să rămână – după cum afirma autorul în continuare – într-o întoarcere la puritatea cuvintelor lui Isus. Învățătura Domnului este simplă, aplicativă și eliberatoare. Ea se opune în mod flagrant oricărei demagogii, oferind în schimb calea spre adevărata viață. A crede și a predica din marile enunțuri ale Mântuitorului, iată adevărata provocare după 2000 de ani de creștinism.

Povestea lui Brooke

luni, 1 august, 2011

Brooke Bronkowski era o fată frumoasă în vârstă de 12 ani. Dar câte fete nu sunt frumoase la această vârstă… Dar Brooke era și îndrăgostită de Isus. Împărțea Biblii și-i uimea pe toți din jur prin devotamentul ei neobișnuit.

Pe când avea în jur de 12 ani a scris următorul eseu:

PENTRU CĂ AM VIAȚA ÎNAINTEA MEA

Îmi voi trăi viața din plin. Voi fi fericită. Voi fi senină. Voi fi mai veselă decât am fost vreodată. Voi fi drăguță cu cei din jur. Mă voi relaxa. Le voi spune altora despre Hristos. Voi porni în aventuri și voi schimba lumea. Voi fi curajoasă și nu voi schimba ceea ce sunt eu cu adevărat. Nu voi avea necazuri, dar în schimb îi voi ajuta pe alții în necazurile lor.

Știți, eu voi fi una dintre acele persoane care trăiesc pentru a intra în istorie la o vârstă tânără. O, voi avea momente att de bune, cât și rele, dar le voi șterge pe cele rele și mi le voi aminti pe cele bune. De fapt, doar atât îmi amintesc, doar momentele bune și nimic în afară de ele, doar că mi-am trăit viața din plin. Voi fi una dintre acele persoane care merg undeva cu o misiune, cu un plan extraordinar, un plan de a schimba lumea și nimic nu mă va face să dau înapoi. Voi fi un exemplu pentru alții, mă voi ruga pentru călăuzire.

Am viața înaintea mea. Le voi dărui altora bucuria pe care o am eu și Dumnezeu îmi va da mai multă bucurie. Voi face tot ce-mi spune Dumnezeu să fac. Voi călca pe urmele pașilor lui Dumnezeu. În voi da toată silința!

În primul an de liceu, Brooke a fost victima unui accident de mașină. Viața ei s-a încheiat la 14 ani. Impactul ei nu s-a încheiat însă. Peste 1.500 de persoane au fost la înmormântare. Mulți tineri au fost influețați de exemplul și de scrierile ei. A lăsat ceva în urmă!

Singularitatea creștinismului

vineri, 24 iunie, 2011

Citind Cuvântul înainte a volumului Documente care stau la baza Noului Testament (Paul Barrett, Logos, 2010), am dat peste un citat interesant. Scris de către Peter F. Jensen, arhiepiscop anglican de Sydney, el evidențiează caracterul particular al mișcării creștine.

Creștinismul este un caz singular, prin faptul că pretenția sa de a revela adevărul nu se bazează pe revelații mistice particulare, adresate unui profet sau învățător (revelații care, datorită caracterului lor particular, nu pot fi verificate sau falsificate), ci pe evenimente publice care au avut loc în urmă cu vreo treizeci de generații, în Orientul Mijlociu.

Scriitorii Noului Testament afirmă că, într-un anumit moment și loc (pe care le putem preciza), Dumnezeu S-a făcut om. S-a născut, a crescut, a învățat pe alții, cu o autoritate deosebită, a fost răstignit și a înviat din morți, făgăduind că va aduce Ziua Judecății. Faptul că toate acestea s-au întâmplat ține de memoria colectivă, ele fiind înregistrate de martori oculari, ca oricare alte evenimente istorice. Unicitatea acestei pretenții de adevăr rezidă în faptul că poate fi supusă legii probatoriului, adică poate fi confirmată sau infirmată. Există dovezi pe baza cărora să luăm o decizie.