Pierre Bayle s-a născut la 18 noiembrie 1647. Fiu de pastor protestant (calvinist), în 1670 se convertește la catolicism și ajunge să studieze în colegiul iezuit din Toulouse. După un timp scurt, se întoarce la confesiunea părinților săi, stabilindu-se în Geneva unde rămâne până în anul 1673. Urmează un periplu academic care-l duce până la Academia regelui Louis XIV din Rotterdam. Aici își va desfășura principala sa activitate și va scrie o serie de tratate extrem de apreciate. Începând cu 1684 publică un periodic cu adevărat influent în materie de filozofie și religie; iar în 1685 – după revocarea Edictului de la Nantes – Bayle își începe lupta deschisă împotriva intoleranței religioase. Afirmă în acest context libertatea religioasă a omului cum puțini au făcut-o până la el. Imparțial față de orice confesiune (protestantă și catolică în special), autorul a înfierat orice atitudine intolerantă în materie de religie. Radicalismul său a fost interpretat drept un elogiu pentru necredință, de toți teologii protestanți incluzând un ortodox precum Pierre Jurieu, dar și pe un moderat precum Elie Saurin. Se stinge din viață la Rotterdam în 28 decembrie 1706, afirmând până în ultima clipă încrederea personală în bunătatea și mila lui Dumnezeu.
Acum este cvasi-necunoscut, deși una dintre ipotezele enunțate de el continuă să facă istorie. A fost autorul lucrării Dicționarul istoric și critic, un tom care s-a bucurat de un succes enorm în epocă. A furnizat o sumedenie de idei prețioase pe care iluminiștii le-au preluat, și le-au însușit, apoi le-au expus în nume propriu.
Iată și teza pe care a scris-o iar apoi a explicat-o în lucrările și prelegerile lui:
Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, ar fi dorit să distrugă răul.
Dacă Dumnezeu ar fi atotputernic, ar putea să distrugă răul.
DAR
Răul nu a fost distrus.
Așadar, Dumnezeu nu este nici bun și nici atotputernic.
La o primă lectură Bayle pare un ateu incoribil. În realitate a fost un calvinist militant. Și totuși?! Aici opiniile comentatorilor se bifurcă. Unii cred că avem de-a face într-adevăr cu un ateu bine camuflat sub mantia confesională. A mers la biserică, a intrat în tiparele confesiunii cu pricina, a vorbit frumos despre Dumnezeu, dar în realitate L-a renegat. Dacă așa au stat lucrurile nu suntem totuși în fața primului caz de acest gen. Istoria mai cunoaște cazuri suficiente. Alții, din contră, citesc exact opus zisele francezului.
Aceștia din urmă consideră că avem de-a face cu un intelectual creștin de mare rafinament. Ceea ce a vrut el să scoată în evidență este altceva decât pare inițial. Teza lui Bayle este că rațiunea nu-l poate explica pe Dumnezeu. În Dicționarul său autorul se întreabă cum altfel ai putea înțelege viața lui David. Criminal, adulterin, răzbunător și totuși iubit de Dumnezeu. Ar putea rațiunea explica toate astea? Cam greu. Prin urmare, cu cât încerci să-L înțelegi mai mult pe Dumnezeu cu atât ești mai frustrat. În loc să te luminezi, mai degrabă te întuneci. Rămâne atunci o singură variantă: credința. Dacă logica te conduce la un Dumnezeu rău și nepuncios, credința te conduce în cu totul altă direcție. Ea te acompoaniază în prezența unui Dumnezeu suveran. El merită închinarea fiecărui om, indiferent de timpul în care trăiește.
Oarecum în sprijinul acestei interpretări vine și atitudinea generală a lui Bayle. De-a lungul vieții el a îndemnat la umilință și toleranță. Să forțezi pe cineva să creadă ca și tine este un act respingător. O astfel de intoleranță te situează în afara scopului pentru care ai fost creat. Nimeni nu cunoaște în întregime scopul, harul și planul lui Dumnezeu față de cineva, astfel încât nimeni nu se poate pronunța sută la sută. Ba mai mult, o astfel de atitudine poate să ducă la aroganță.
Personal nu am căderea să mă pronunț în privința atitudinii lui Pierre Bayle. Este dificil să rostim aici judecăți de valoare. Ne putem înșela cu multă ușurință. Totuși, teoria pe care am reprodus-o mai sus a fost sămânța scepticismului modern. Atei și agnostici de-a lungul secolelor s-au hrănit din raționamenul lui Bayle. A-L pune la îndoială pe Dumnezeu mai ales față în față cu inexplicabilul era ceva tentant. Parte a gândirii moderne s-a clădit pe această atitudine.
Dacă Bayle nu a dorit să spună asta ci doar să susțină indirectă o interpretare apofatică, atunci e bine. Doar că modul în care a spus-o e complet nefericit. A dat în felul acesta apă la moară multor gânditori care nu plecau de la premise creștine. Efectul? O serie întreagă de lucări de teozofie au văzut lumina tiparului. Iar din frământătura aceasta unii au crezut mai mult, alți au negat cu aceeași înverșunare.
Iată ce poate face o înșiruire aparent inofensivă: dacă…, dar…., așadar. O succesiune de ipoteze care ar trebui să ne facă mai credincioși. Ar trebui să ne provoace pentru marea bătălie apologetică.
