
Toți câți mergem pe calea evanghelică suntem niște neguțători care, prin săvârșirea poruncilor, neguțătorim pentru noi dobândirea bunătăților cerești. Trebuie, deci, să ne adunăm multă și felurită bogăție cerească, dacă nu voim să fim rușinați atunci când ni se va cere să arătăm ce am lucrat, ca cei ce au primit talanții, și nici să auzim spunându-ni-se: „Slugă vicleană și leneșă”. Să încărcăm mărfurile neguțătorite și să străbatem viața aceasta, fără să le pierdem sau împuțina. Că mulți oameni și-au adunat multe bogății duhovnicești în tinerețile lor, dar când au ajuns la mijlocul vieții, năvălind asupra lor ispitele duhurilor răutății, n-au făcut față furiei furtunii, pentru că n-au avut alături de ei darul conducerii, ci au fost păgubiți de toată strânsura lor. Astfel, unii au căzut din credință, alții și-au pierdut curăția trupească agonisită în tinerețe, năvălind asupra lor, ca o vijelie neașteptată, plăcerile rușinoase. Este o priveliște vrednică de cea mai mare milă ca, după post, după aspră viețuire, după rugăciuni îndelungate, după belșug de lacrimi, după înfrânare de douăzeci sau treizeci de ani, ca, dintr-o neatenție a sufletului și dintr-o lipsă de grijă, să te vezi lipsit de toate și să te asemeni, tu, care erai îmbogățit în săvârșirea poruncilor, negustorului aceluia foarte bogat care, încântat de mulțimea mărfurilor cumpărate, străbate mări pline de primejdii, fiindu-i corabia mânată de vânturi prielnice, dar dintr-o dată pierde totul, sfărâmându-i-se corabia chiar în apropierea portului. Te asemenea, deci, acestui negustor dacă și tu, prin o ispită a diavolului, ca izbit de o furtună sălbatică, pierzi cele dobândite cu nenumărate osteneli și sudori, cufundându-te în păcat.
(„Omilia a X-a. La începutul Proverbelor”, rostită de Vasile cel Mare, tradusă de D. Fecioru și consemnată în PSB vol. 17, București, 1986, p. 486)