„Ești străină și trebuie să-ți știi locul!”

E

„Dragii mei, a trecut mai mult de o lună de când nu v-am scris niciun rând. Ba da, în gând v-am scris de zeci de ori, dar n-am avut o clipă de odihnă să stau liniștită ca să aștern pe hârtie tot ce mă frământă, tot ce aș vrea să știţi și voi.
Sunt obosită și nu am un colţ unde m-aș putea izola și aș putea însăila câteva rânduri.
Mi-a căzut toată bucuria în scârbă cu munca de după prânz. La ora paisprezece trebuie să fiu la domnișoara Cecilia. Are 80 de ani, dar n-a fost căsătorită și trebuie să-i spun domnișoară. Nu reușesc să mănânc de prânz, dar nici bani nu am ca să dau în fiecare zi 2000 de lire (aproape doi euro) pe o tartină. Mă limitez la un cappuccino – un fel de lapte spumos cu cafea, care-mi potolește foamea și mă încălzește un pic.
Între orele 14-17 mi se cere să spăl vesela după ce au mâncat bătrâna cu nepotul său, să fac curat, iar când este de călcat, să calc. Trebuie să reușesc și alte lucruri care-i trec prin cap bătrânei. La 17 se bea ceaiul cu biscuiţi mici, dar nu pot să iau mai mult de doi. Și pentru aceștia mi-a roșit obrazul!
Ieri, după ce am luat un biscuit din farfuria de la mijlocul mesei, domnișoara Cecilia a împins-o în faţa nepotului său. El a observat gestul urât, zicându-i să o lase la mijloc, că tot el îi cumpără, îndemnându-mă să mai iau. M-am făcut vișinie de rușine și umilinţă, refuzând biscuiţii lor. Așa mă învălui o milă de mine însămi, de-mi venea să bocesc în gura mare. Nici să plâng nu am unde aici!

Astăzi am făcut-o și mai lată. Când spăl vesela, stă cu ochii pe mine ca nu cumva să deschid robinetul cu apă caldă. Îmi îngheţau degetele și, din neatenţie, mi-a alunecat o farfurie din mană, nu s-a spart, dar a făcut un mic zgomot. Mi-a strigat cât a ţinut-o gura că-i știrbesc vesela. Îi arătam că nu am spart nimic, dar ea continua să-mi strige ce-i venea la gură, până mi-a zis: „Ești o străină și se cuvine să-ţi știi locul”. N-am scos un cuvânt. Era adevărat.
Eu sunt o străină nu numai în casa ei, dar oriunde m-aș afla. Peste tot am doar un nume: „straniera”. Ziua trebuie să stau la bucătărie, noaptea să dorm în holul care nu se încălzește, acoperindu-mă cu o cuvertură subţire în toiul iernii.

Loc pentru haine în dulap nu am, le ţin pe un cuier tot în hol, să fac duș sau baie nu pot, iar seara mănânc o jumătate de măr și un pahar de lapte cu pâine uscată.
Îndur frig, foame și umilinţă, doar gândul la voi îmi dă curaj și forţă. Șterg toate neplăcerile și suferinţele mele cu gândul unei vieţi mai bune pentru voi.
Mă trezesc dimineaţa la șase, să-i fac domnișoarei Cecilia cafeaua, o ajut la îmbrăcat și-i fac patul. Apoi, în graba cea mare, iau autobuzul spre Brescia. În casa doamnei Francesca nu mă simt așa de înjosită și munca îmi sporește, iar când mă întorc la bătrână, parcă mă duc la închisoare.
Am slăbit zece kilograme, nu se mai ţine nicio haină pe mine, ameţesc la tot pasul, uneori mi-i frică să nu cad pe undeva. M-a întrebat Giusi: ce-i cu mine de slăbesc văzând cu ochii și-s tristă mereu? Am încercat să-i povestesc câte ceva, dar nu-s sigură că m-a înţeles. Doar acele femei care sunt în pielea mea știu ce înseamnă străinătatea. Când m-a văzut și Marina cât sunt de ogârjită, mi-a zis să mai trec pe la ea să-mi dea ceva de mâncare.
Am primit primul salariu. Luat împreună, ajung la vreo opt sute de dolari. Acum cred că aș putea să-mi cumpăr de mâncare, numai s-o întreb pe bătrână dacă-mi dă voie să pun alimentele la ea în frigider. M-am săturat să cinez numai cu lapte, pâine și o bucată de măr. Cu atât mai mult cu cât într-o zi mi-a zis că mănânc un kilogram de mere pe săptămână. Am întrebat-o dacă pot să pun și eu ceva în frigiderul ei gol și a fost de acord, așa că mâine, când cobor din autobuz, trec pe la alimentara de alături și-mi cumpăr laptele meu, ca să nu-mi cântărească într-o bună zi și cât lapte beau. Am de gând s-o servesc si pe ea, să văd dacă o să mă refuze!
Vine primăvara și afară se încălzește, sper să ajungă soarele și-n holul meu. Așa aș putea să mai muncesc. De mâncat mi-am cumpărat, frigul pleacă și vine primăvara, duș am rugat-o pe Giusi să-mi dea voie să fac la doamna Francesca. Cu acest gând optimist mă apropiam ieri de casa bătrânei. Urcând scările, zării pe pervazul cerdacului o cutie de lapte asemănătoare cu cea pe care am cumpărat-o eu, alături conservele de „tonno”, iaurtul și altele. Intrând în casă, în loc de „bună ziua”, am întrebat-o de ce mi-a scos totul afară.

— Nu-i loc în frigider, mi-a răspuns.
Am deschis ușa să mă conving, știind că era mereu gol. Pustiu era și acum, iar alimentele mele nu aveau loc. Când a intrat la cinci nepotu-său să bem ceaiul, am îndrăznit să-i spun totul, că nu mă satur cu un pahar de lapte și o bucată de măr, iar frigiderul fiind mereu gol, de ce n-aș putea să pun ceva în el? Deși domnul Domenico mi-a dat dreptate, eu nu mă simţeam bine după ce i-am turuit toate astea. Era mai bine când nu știam să vorbesc, tăceam și executam. Acum, când am prins un pic să încheg cuvintele, am și sărit să mă apăr.”

(Fragment din Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în occident, de Lilia Bicec-Zanardelli, Ed. Cartier, București, 2018)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.