uzanc narasumber seminar nasional novel online seutas tali code security hacker indonesia komunitas it berita terbaru hari ini kabar banten radar banten hari ini aplikasi online shop jasa pembuatan website jasa seo model baju batik baju muslim couple baju busana muslim service komputer teknisi komputer service laptop jakarta paket internet murah provider internet terbaik di indonesia usaha warnet cara memakai hijab kerudung jilbab apa itu hosting hosting termurah free hosting jual dvd bokep jual dvd bokep murah jasa download kebaya modern sandal wanita busana muslim bokep download video bokep download video bokep korea anis merah download gratis suara kenari suara kenari mp3 free download ternak lele lele sangkuriang budidaya lele dota wallpaper gosugamers dota 2 dota 2 market wallpaper dota dota 2 wallpaper dota 2 update anyaman pandan topi bambu pengrajin topi
haji dan umrohbiro haji dan umroh pluspaket haji dan umroh plus wisata di bantenliburan ke pantaipaket tour travel banten umroh serangbiro umroh pluspaket haji dan umroh berita bantenrakyat bantenpendekar banten okezonejual mobil bekastoko online gratis komunitas itstaff executive komunitas hacker bangdjocerita dewasafoto abg bugil serang kota terpupuskan jasa seo sewa mobil murah jakarta jasa mobie tangsel tampilan bagus belajar seo seo murah dota 2 indonesia ternak lele google bot Data Maya dealer motor bekas prabotan rumah kicau burung verza indonesia community digital telekomunikasi dihina telekomunikasi kursus seo wajar aja pantai sawarna pantai anyer liburan ke pantai seo jakarta terpusatkan appacer orang sunda xone shop indonesia perabotan rumah resep makanan distributor tas rangsel pantai tanjung lesung jual tinta printer kota rambah emping banten jual rumah info loker kali gua

Istorice

Migrația creștinătății

gmocan : 15 august 2016 12:12 : Istorice

bannerchristianity_0

Cei interesați de subiect știu bine ce urmează să spun. Totuși, sunt printre noi oameni de bine, creștini sinceri care tânjesc după o viziune globală asupra credinței. Predicile duminicale și relațiile de grup nu le oferă o percepție „de vultur” asupra întregului fenomen.

Asistăm la o mutație ireversibilă a creștinismului contemporan dispre nord spre sud. Dacă la începutul secolului XX majoritatea creștinilor aparțineau nordului și vestului (cu aluzie directă la America și Europa); la începutul secolului XXI constatăm o migrație spre sud. 90% din creștini erau cândva „nordici”, 75% dintre ei sunt acum „sudici”. În a doua variantă ne referim la părțile Africii, Asiei și Pacificului, zone care au fost expuse intens din punct de vedere misionar.

Philip Jenkins numește acest fenomen „creștinismul viitorului”, iar sintagma devine deja clasică. Alții preferă conceptul de „sud global” sau „lumea majoritară”, ceea ce confirmă schimbarea centrului de greutate. Este clar că – așa cum spune Christopher Wright – noi trăim „într-o epocă a Bisericii multinaționale și a misiunii multidirecționale”, iar faptul acesta modifică îngreaga paradigmă.

Semnalarea acestei realități are lecțiile ei. În primul rând, e bine să știm că noi (europenii sau nord-americanii) nu mai reprezentăm de câteva decenii epicentrul creștinismului. Faptul acesta poate duce la o smerire necesară, mai ales când ne gândim la dinamica ultimelor secole. În al doilea rând, am face bine să valorizăm misioneratul care, implicit, a salvat creștinismul contemporan. Și, în al treilea rând, n-ar fi rău să ne molipsim de pasiunea și inocența mișcării creștine din partea de sud a globului, și poate chiar să ne înviorăm spiritual. Orice schimbare e numai de bine, în condițiile în care pricepem detaliile și mecanismul.

Leave a response »

Cele trei praguri

gmocan : 22 iunie 2016 13:42 : Istorice

scara

Potrivit lui Ghislain Lafont, creștinismul occidental a traversat cel puțin trei praguri din punct de vedere conceptual. Aceste puncte de cotitură, numite și „praguri ale modernității”, sunt descrise în lucrarea O istorie teologică a Bisericii (Deisis, Sibiu, 2003). Iată-le:

  • Pragul ANTROPOLOGIC

Corespunde sfârșitului Evului Mediu, când omul „se descoperă ca subiect gânditor, activ responsabil: se descoperă gânditor, rațional – descoperă raționalitatea însăși – și pune în valoare libertatea, ceea ce antrenează în principu un recul al temelor iluminării și ierarhiei.” (p. 47)

  • Pragul EPISTEMOLOGIC

Acest prag este depășit în timpul Renașterii, când omul abandonează treptat „cosmologia speculativă primită din epoca elenistică”, adică „unei lumi axate de sus în jos, purcezând prin emanații, și în care ceea ce este jos caută să urce spre înalt prin intermediul medierilor, îi succede încetul cu încetul un cosmos infinit a cărui figură este descoperită plecând de la implicațiile matematice.” (idem.)

  • Pragul POLITIC

Această ultimă mutație are loc în timpul revoluțiilor americane și franceze, ocazie în care „omul se descoperă subiect politic și face cu dificultate ucenicia formelor de guvernare în care puterea ia drept referință primă comunitatea celor guvernați.” (idem.)

Antropologie, apistemologie și politică – trei prefaceri ale modernității foarte bine punctate. Momente esențiale în viața umanității, aceste schimbări de paradigmă ne pot explica multe lucruri. Aproape tot ce s-a întâmplat în această istorie milenară poate fi perceput drept cauză sau efect a acestor praguri. Lafont reușește să formuleze corect și cuprinzător, oferindu-ne o sinteză de care aveam nevoie.

Leave a response »

Preoții și înțelepții

gmocan : 29 noiembrie 2015 17:11 : Biblice, Citate, Istorice

În era furtunoasă a celui de-al Doilea Templu, o atmosfertă tensionată s-a interpus între preoții legați de textele scrise și înțelepții creativi, adepți ai discuțiilor libere. Înțelepții au pus bazele unei adevărate democrațiii a dezbaterii și interpretării; o democrație exclusiv masculină, este adevărat, în strânsă legătură cu o ierarhie guvernată de excelența intelectuală,î nsă accesibilă oricărui bărbat evreu cu astfel de preocupări, indiferent de vârstă ori statut social. Observați această dinamică neobișnuită: nu este o simplă trecere de la oral la scris, ci foarte devreme, cuvntul rostit sau cântat s-a transforat în cuvântul scris, textele fiind apoi elaborate, editate, iar în cele din urmă, sanctificate, acțiune care a deschis porțile unei noi ere a conversației creative, care a sfârit prin a fi materializată în forma unor cărți. Cultura evreiască s-a îmbogățit considerabil atât în aria textelor scrise, cât și în a dezbaterilor orale. Însă tensiunea intrinsecă dintre latura inovativă și cea sacrosanctă – intersectarea culturii orale cu cea scrisă – a supraviețuit până în zilele noastre.

(Din Evreii și cuvintele,

de Amos Oz și Fania Oz-Salzberger,

Humanitas, București, 2015, p. 26 și urm.)

Leave a response »

File de istorie (5)

gmocan : 18 noiembrie 2015 6:24 : Istorice

Jonestown_HousesAceste case pustii „vorbesc” despre una dintre cele mai sinistre zile din istoria Africii de Sud. Ele alcătuiau cândva locuințele unor țărani harnici, dintr-o comună din nord-vestul Guyanei. Ținuturi așezate, comunități bine rânduite, în care fiecare își vedea de ale lui, până când și-a făcut apariția Jim Jones. Acesta a întemiat o mișcare numită Templul Popoarelor și a militat împotriva rasismului. Fiind de factură creștină și promovând idei la mare căutare în acea vreme, această mișcare s-a bucurat de o largă adeziune. Majoritatea cetățenilor afroamericani au aderat  la ea, după ce liderul făcuse un tur de forță în Statele Unite.

Ei bine, la 18 noiembrie 1978, maestrul a îndemnat sute de adepți să comită o sinucidere în masă. De fapt, ei trebuiau să mănânce fructe otrăvite cu cianură, iar cei care au refuzat – puțini la număr – au luat otrava sub amenințare armată. Unii dintre ei, vrând să fugă, au fost omorâți prin împușcare. În total, au murit într-o singură zi nu mai puțin de 913 oameni, dintre care 276 erau copii. După aceștia toți, Jim Jones s-a sinucis cu propria armă, lăsând în urmă una dintre cele mai sângeroase zile din istoria continenului african.

Întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, fanatismul are urmări fatale. Împănat cu idei creștine cel mai adesea, rostit cu un patos irezistibil, fanatismul cere totuși un tribut uriaș. Multele exemple cu sincucideri în masă, dar și recentele atentate pariziene sunt argumente logice în această direcție. Merită însă a le aminti cu speranța că nu se vor mai repeta, că semenii noștri vor căuta să vadă esențialul din lucruri și să se întoarcă spre adevăratul Dumnezeu.

Leave a response »

File de istorie (4)

gmocan : 31 octombrie 2015 6:04 : Istorice

usaLa 31 octombrie 1517, Martin Luther țintuia cele 95 de teze pe ușa catedralei din Wittenberg. Scrise în limba latină, ele chemau la dezbatere asupra validității indulgențelor promovate în Biserica Romano Catolică. Până azi luteranii sărbătoresc această zi considerând-o, pe bună dreptate, Ziua Reformei. Alegerea zilei de 31 octombrie n-a fost deloc întâmplătoare. Catolicismul serba în duminica următoare (1 noiembrie) Sărbătoarea Tuturor Sfinților, iar biserica din Wittenberg găzduia câteva moaște celebre la acea vreme. Luther a mizat pe faptul că mulți oameni vor trece pragul lăcașului de cult și astfel, pentru cei știutori de latină, ar fi fost la îndemână să afle mesajul afișat.

Deși acea ușă nu mai există – ea dispărând în condiții neelucidate din punct de vedre istoric – puteți observa actuala intrare ce a făcut istorie la acea vreme. Prin afișarea tezelor, fără să-și dea seama, Luther a produs o întreagă mișcare în spațiul germanic și nu numai. Faptul acesta a atras excomunicarea reformatorului – în anul 1520 – , iar urmașii lui aveau să pună bazele Bisericii Luterane.

Așadar, sărbătoarea este comemorată liturgic în cea mai apropiată duminică (de 31 octombrie), culoarea sacră este cea roșie, iar totul începe cu imnul lui Martin Luther: Cetate tare-i Dumnezeu. Solemnitatea acestei sărbători anuale a transformat-o în așa-numitul Festival al Reformei, o ocazie prin care landurile luterane ale Germaniei își promovează valorile tradiționale.

Ca o ironie a istoriei, Ziua Reformei a fost dublată de Holloween, o sărbătoare dubioasă și cu un puternic accent ocult. Cei mai mulți dintre contemporani sunt cuprinși de frivolitatea celei de-a doua sărbători – mult mai larg răspândită și mai bine promovată mediatic – , ignorând uneori până la necunoaștere însemnătatea Reformei Protestante. Acesta răsturnare de sens e numai una dintre multe altele pe care, la timpul lor, le vom semnala pe aici.

Leave a response »

File de istorie (3)

gmocan : 26 octombrie 2015 7:09 : Istorice

La 26 octombrie 901, după 53 de ani de viață, se stingea Regele Alfred – unul dintre cei mai luminați monarhi ce-au trăit vreodată. A fost un rege iubit și admirat nu doar de contemporani, ci și de generațiile următoare. De la 17 ani suferea de-o boală incurabilă la vremea aceea, pe care a dus-o totuși pe picioare ani buni. Niciodată n-a făcut caz de sănătatea lui precară, ba dimpotrivă s-a implicat în foarte multe lucruri. Biograful său, Edmund Burke scria:

Nimeni nu poate rămâne indiferent când vede cum un prinț, care a trăit vremrui atât de tulburi, care a condus 54 de bătălii, care a readus ordinea în provinciile dezbinate, care a fost nu doar legiutor dar și judecător, și care pe lângă toate acestea și-a supravegheat în mod continuu armatele, flotele, traficul din împărăție, veniturile și conduita tuturor ofițerilor săi, a reușit să investească atât de mult timp în domeniul practicilor religioase și al cunoașterii speculative. Efortul conjugat al tuturor înzestrărilor și virtuților sale pare să-i fi dat forța interioară necesară în toate aceste domenii.

Regele Alfred a fost numit protestantul dinaintea protestantismului, tocmai pentru pioșenia sa exemplară. Și-a uimit supușii prin strictețea stilului său de viață, prin cumpătarea și buna sa cuviință. A lăsat în urmă un model de om care dăiune până azi. De asemenea, a ridicat standardul monarhiei britanice la înalte cote, obligându-și oarecum succesorii la demnitate și excelență. Nu e de mirare că la înmormântarea lui întreg poporul l-a plâns, pomenindu-i caracterul și acțiunile vreme îndelungată.

Leave a response »

File de istorie (2)

gmocan : 26 august 2015 16:53 : Istorice

Crécy_-_Grandes_Chroniques_de_FranceLa 26 august 1346 englezii câștigau o bătălie crucială în nordul Franței. Se întâmpla la Crécy și făcea parte din Războiul de 100 de ani. Această confruntare istorică tranșa oarecum lungul război, dar era și sfârșitul cavalerismului clasic.

Armata engleză și galeză însuma aproximativ 10.000 de soldați și era condusă de Eduard al III-lea, iar armata franceză era superioară din punct de vedere numeric: 35.000 de soldați. Aceștia din urmă erau conduși de Filip al VI-lea care, după cum spun cronicile, nici nu concepea înfrângerea ce urma s-o îndure.

arbaleteSe naște, așadar, întrebarea: Cum au reușit englezii să înfrângă o armată de două ori mai mare? Pentru că, această victorie este mai mult decât o victorie: este o umilire de care avea parte cel care se considera tare, invicibil. Ei bine, secretul a constat într-o armă anume pe care englezii au perfecționat-o înainte de război. Este vorba de un arbalete (arc lung) foarte performant, care avea o rază de acțiune uimitoare și o precizie extraordinară. După cum se poate observa, fatidica armă avea o robustețe aparte, dar era în același timp foarte fiabilă. Ușor de manevrat – în ciuda dimensiunilor lui – arbaletele a suplinit numărul soldaților și chiar strategia în sine. A fost o confruntare între specializat și rudimentar, între forța canalizată eficient și risipa inutilă de energie.

Arbaletele medieval englez este și azi un subiect interesant. Deși îl mai găsim doar în muzee, el merită admirat. Mai mult, la nivel de simbol, acest arbalete ne arată că destoinicia nu este o opțiune atunci când ai în față un dușman redutabil. Și cum viața spirituală este o luptă, să ne avântăm în ea cu cele mai bune arme „de lovire și de apărare” – cum spune apostolul.

Leave a response »

Abelard despre Anselm de Laon

gmocan : 16 aprilie 2015 6:32 : Istorice

Figură importantă a Evului Mediu, Abelard s-a întâlnit, în parcursul său intelectual, cu cel mai important dascăl al momentului: Anselm de Laon.  Considerat părintele hermeneuticii biblice, Anselm s-a bucurat în jurul anului 1100 de o reputație extraordinară. Cu toate acestea, Abelard nu a găsit în el ceea ce căutase. I s-a părut că e precum cu pomul lăudat la care nu e bine să mergi cu sacul, asta dacă nu vrei să fi dezamăgit la urmă. Iată cuvintele lui:

M-am apropiat prin urmare de acest bătrân care-și datora reputația mai degrabă vârstei sale înaintate decât talentului sau culturii. Toți cei care veneau la el ca să-i cunoască părerea asupra vreunui subiect de care nu erau siguri, plecau de la el încă și mai nesiguri. Dacă te mulțumeai să-l asculți părea admirabil, dar dacă îi puneai întrebări se dovedea nul. Ca vorbărie, admirabil, ca inteligență, bun de disprețui, iar ca rațiune, pustiu. Flacăra lui în loc să lumineze casa, o umplea de fum. Era ca acel arbore plin de frunze care, de departe, atrage privirea, dar uitându-te la el de aproape și cercetându-l cu atenție, bagi de seamă că e cu totul lipsit de fructe. Când m-am apropiat de el ca să-i culeg rodul, am văzut că seamănă cu smochinul cel blestemat de Domnul sau cu bătrânul stejar cu care Lucan îl compară pe Pompei: „Stă la umbra unui mare nume / Asemenea unui stejar superb în mijlocul câmpului.” Mă lămurisem și n-am mai pierdut vremea la școala lui.

Nu știm dacă Abelard a exagerat sau nu. Dar dacă a fost onest și a spus lucrurilor pe nume, atunci merită meditat puțin. Nici atunci aparențele nu descriau întotdeauna realitatea și nu toți profesorii se ridicau la înălțimea propriului renume. Decalaje între imagine și substanță au fost de când e lumea. Și tocmai de aceea vigilența e binevenită. Nu tot ce zboară se mănâncă, așa cum nu tot ce se aude chiar corespunde cu adevărul. Oamenii, cu cât sunt mai impozanți, cu atât ar trebui puși pe mai multe cântare. Valoarea trebuie confirmată în timp și în situații dificile. Altfel, nu suntem decât niște oameni slabi care ținem isonul altor oameni la fel de slabi ca și noi iar, în consecință, ne alienăm la nesfârșit.

Leave a response »

Ce glăsuiește Coranul?

gmocan : 24 ianuarie 2015 6:34 : Istorice

Europa încă dezbate și ia măsuri. La nivel personal, cred că fiecare dintre noi am întrebat și am fost întrebați. Încercăm să ne clarificăm anumite lucruri, chiar dacă islamismul rămâne destul de extoic pentru mulți. Deducem totuși că, după aceeași carte (Coranul), unii militează pentru pace, în vreme ce alții pentru război (jihad – tradus în general prin „război sfânt”, dar specific prin „efort împlinit pe calea lui Dumnezeu”).

Nu puțini intelectuali și teologi musulmani consideră jihad-ul drept un război cu propriile impulsuri păcătoase și nu o bătălie fizică sau ceva de genul acesta. În mod contrar, fundamentaliștii subliniază dimensiunea justiționară a termenului. Și uite așa, în mod cu totul dramatic și nefericit, ne aflăm tot mai des puși în situația unor atacuri teroriste înspăimântătoare.

Cum puțini citesct totuși Coranul ca să vadă ce și cum, vă ofer aici câteva citate care – după cum puteți observa – pot fi interpretate într-un mod primejdios.

Combateți-i pe Calea lui Allah pe cei care vă combat, dar nu fiți călcători de legi! Allah nu-i iubește pe călcătorii de legi. Combateți-i pretutindeni unde îi ajungeți! Expulzați-i de unde v-au expulzat! Persecutarea credincioșilor este mai rea ca omorul. Cu toate acestea, nu luptați deloc împotriva lor în apropierea Moscheii Sfinte înainte de a fi atacați de ei aici! Dacă luptă împotriva voastră, omorâți-i! Aceasta este răsplata necredincioșilor! (Coran, II, 186-187)

Combateți-i pe cei care nu cred nici în Dumnezeu, nici în ziua de apoi, care nu interzic ceea ce Dumnezeu și Mesagerul Său au interzis și pe aceia dintre oamenii Cărții care nu-și atribuie ca religie religia adevărului, până ce-și dau obolul din produsul mâinilor și până când se fac mici. (Coran IX, 29)

Dacă nu rămân neutri în ceea ce vă privește și nu vă oferă pacea și nu coboară mâinile, atunci înșfăcați-i și omorâți-i acolo unde îi găsiți. (Coran IV, 91)

Așadar?!

2 Comments »

Spaima musulmană

gmocan : 20 ianuarie 2015 14:24 : Istorice

Iată un fragment ce aduce un plus de lumină în ceea ce privește relația dintre musulmani și creștini în secolele trecute. Analiza îi aparține lui Jacques Duquesne și face parte din cartea Diavolul apărută la editura Humanitas (București) anul trecut.

Pe lângă oștile de demoni și drăcușori pe care le conduce, Satan nu duce lipsă de aliați: toți dușmanii presupuși ai creștinilor, începând de la ereticii a căror listă se lungește, în fine vrăjitoarele sau vrăjitorii care vor fi asimilați, puțin câte puțin, aceleaiași categorii.

Din tabăra ereticilor, musulmanii provoacă spaime din ce în ce mai mari. În consecință, vor fi diabolizați.

Respinși din Peninsula Iberică, ei înainteaz în tot restul lumii. Și mai ales au cucerit Constantinopolul în 1453. Un șoc. „Acum suntem loviți în patria noastră, la noi acasă”, scrie atunci viitorul papă Pius II. Iar ce-i mai rău abia urmează pentru Occident: în secolul următor, cavaleria sultanului Soliman Magnificul ajunge la porțile Vienei.

Acești invadatori, e drept, nu sunt întotdeauna prost primiți. Din contră. În Balcani, stăpânii feudali i-au tratat pe țărani mizerabil. În consecință, convertirile la islam sunt numeroase și nu neapărat silite.

Firește, Biserica își face griji. Și se bucură în 1571, când Don Juan de Austria învinge marea flotă turcă lângă Lepanto: papa Pius V organizează de îndată o sărbătorire a victoriei, sub patronajul Sfintei Fecioare. Maria, deja recunoscută ca adversară a lui Satan, e proclamată dușmana islamului. Islam care o venerează, totuși.

Nici Luther nu rămâne mai prejos. Pentru el, turcii nu sunt oameni, ci demoni. „Fiți siguri, scrie el, că luptați cu o mare oștire de diavoli. (…) Contra diavolilor, e nevoie să-i avem de partea noastră pe îngeri; asta se va întâmpla dacă ne smerim, dacă ne rugăm lui Dumnezeu.” (p. 123)

Leave a response »

Gentilețea unei încurajări

gmocan : 14 ianuarie 2015 12:19 : Istorice

Cărțile devoționale reiau tema până la epuizare. Prin exemple biblice și istorice, printr-o adaptare directă la viața de zi cu zi, autorii încearcă să ne încurajeze în fel și chip. Să nu ne temem de eșec, de moarte, de necunoscut. Să rămânem tari în bătaia vânturilor, atâta vreme cât Hristos, Domnul nostru, este stăpân peste toate. Nu e rău! Cred că mulți creștini grăbiți, dar onești, își iau din aceste cărți doza suficientă de curaj. Mai rezistă o zi și încă una, luând în piept viața reală cu provocările și subtilitățile ei.

Dar încurajarea poate fi „decupată” și din analele istoriei. Creștinismul nostru milenar ne oferă suficiente personaje și întâmplări care ne pot umple de bucurie. Anumiți oameni și anumite documente ne pot stârni chiar entuziasmul, ca să nu mai spunem că ne pot îmbărbăta cu adevărat. Unul dintre aceste gesturi îl găsim în secolul al II-lea, într-o perioadă când Biserica era lovită de persecuții succesive. Atunci, printre alții, a fost arestat și întemnițat unul dintre cei mai mari învățători creștini: Origen. Un martor ocular – Alexandru al Ierusalimului – care sfârșise în detenție, avea să scrie:

Care și cât de mari au fost suferințele lui Origen în timpul persecuției și cum va ajunge el la capătul acestora, în timp ce demonul cel rău cu întreaga sa armată atacau care mai de care pe acest om și luptau împotriva lui cu toate mașinațiile și cu toată puterea lui, preferându-l pe el tuturor celor pe care-i războiau; care și cât de mari i-au fost supliciile pe care le-a îndurat acest om pentru Cuvântul lui Hristos; lanțuri și suplicii ale trupului, suplicii prin foc, în fundul temniței; în ce chip un mare număr de zile a avut picioarele prinse în cepuri până la a patra gaură și a fost amenințat cu focul; toate celelalte probe la care a fost supus de către dușmanii săi, cu ce curaj le-a îndurat, care a fost pentru el rezultatul tuturor acestora, în timp ce judecătorul se străduia cu toate puterile sale cu zel să nu-i ia viața; cât de multe cuvinte pline de folos a lăsat pentru cei care aveau nevoie de îmbărbătare, foarte numeroasele scrisori ale acestui om le cuprind într-un mod veridic și totodată exact.

Acea „scăpare” a lui Origen (pe care o intenționa judecătorul) nu era o faptă mărinimoasă. Jocul era altul. Fiind o personalitate marcantă a creștinismului timpuriu, executarea sa imediată nu ar fi fost mare lucru. El trebuia adus în postura să renege, să apostazieze, să se lepede în mod public de Hristos. Faptul acesta ar fi fost o victorie mult mai mare decât aplicarea imediată a pedepsei cu moartea.

În fine, să revenim la ideea de încurajare. Acolo, în temnița rece și apăsătoare, Origen primește o scrisoare intitulată Îndemn la martiriu (sau, după unii, Despre martiriu). I-a fost trimisă de Dionisie, episcopul Alexandriei, chiar dacă Origen părăsise acest oraș de 18 ani (la vremea aceea). Admirația de care se bucura în memoria alexandrinilor, respectul crescând și iubirea sinceră au născut un asemenea document. Scriitori ulteriori au preluat fragmente din această epistolă, dovedind ce putere are părtășia frățească în clipe grele. Origen era foarte în vârstă, slăbit de boală și torturi, dar și tracasat de polemici surde, deci încurajarea însemna ceva vital.

Să mai amintim că, același Dionisie, va trimite o scrisoare de condoleanțe după moartea lui Origen. Aceasta va ajunge la Teoctist, episcopul Cezareii și protectorul său în ultima parte a vieții. Sunt gesturi de o maximă gentilețe, făcute în primul rând în timpul vieții și abia apoi in memoriam. Pe atunci nu era simplu, ba chiar riscant, însă când vrei să încurajezi nimic nu te poate împiedica s-o faci.  Să învățăm din această lecție a trecutului!

Leave a response »

Arheologia și freneziile ei

gmocan : 6 ianuarie 2015 19:00 : Istorice

Puține științe sunt mai imprevizibile decât arheologia. Spre deosebire de alte cercetări, aici oricând se poate întâmpla orice… sau nimic. O nouă descoperire anulează ipoteze considerate sigure până atunci. Relicve despre care nimeni nu știa, ruine ale unor cetăți demult apuse, trec din mâinile arheologice în muzee și în cărțile de specialitate. În spațiul creștin, lucrurile se prezintă la fel de entuziast. Sunt căutate detalii care au legătură cu viața și activitatea Domnului Isus, indicii care ar putea confirma tot felul de evenimente. Sigur că, așa cum se întâmplă adesea, nu toate descoperirile sunt validate, nu toate relicvele sunt ce par a fi. Ne putem și chiar trebuie să ne îndoim de multe concluzii, dar, în același timp, să remarcăm efortul specialiștilor de-a ne oferi noi elemente.

IsusÎn acest registru ar trebui să înțelegem ipoteza arheologică privitoare la palatul lui Irod, locul unde se crede că a avut loc Procesul lui Isus. Undeva, într-o anumită zonă a Ierusalimului, specialiștii cred că au găsit rămășițele acestui palat, iar rezultatele lor par a corespunde detaliilor istorice. Escavările au început în urmă cu 15 ani, iar situl arhelogic este în plină explorare. Ruinele vor putea fi văzute curând de marele public, urmând să fie organizate vizite cu ghid și realizarea unor documentare video.

Deși nu există însemnnări la fața locului se crede că, pe baza descrierilor biblice și a informațiilor istorice, acesta a fost locul unde s-a decis răstignirea lui Isus. În plus, descoperirea confirmă ceea ce toată lumea credea, anume că judecata a avut loc în apropierea Turnului lui David. Se înțelege că o parte a cercetătorilor cred contrariul. Unii dintre ei sunt de părere că locul judecății lui Isus s-ar afla în Fortăreața Antiohia, iar aceasta se află la nord-est de vechiul oraș.

Oricum ar sta lucrurile, e interesant să cunoaștem aceste evoluții. Mereu arheologia va naște entuziasm și polemici. Dar faptul acesta nu face decât bine creștinismului și istoriei în general. Să nu fim așadar prea radicali și intransigenți. Mai degrabă să fim deschiși și entuziasmați de noile cercetări!

Leave a response »

Bucătăreasa lui Glitsch

gmocan : 1 octombrie 2014 19:08 : Istorice

Imaginați-vă o femeie simplă, care a trăit în secolul al XVI-lea. A fost contemporană cu Reforma protestantă, ba chiar a participat indirect la realizarea ei. Ca să o spunem până la capăt, anonima bucătăreasă a fost însuflețită de ideile reformatoare până în măduva oaselor. Le-a crezut, le-a povestit altor femei și a făcut dovada unui atașament aproape teologic față de ele. Încă ceva: a trăit la Wittenberg, orașul care găzduia pe cel mai mare reformator al momentului: Martin Luther.

După cum iubitorii de istorie știu, Luther a fost acompaniat îndeaproape de vestitul profesor Andreas Karlstadt (de la Universitatea din Wittenberg), care l-a susținut în cele mai grele momente. Renumitul dascăl avea desigur parohia lui, iar acolo trăia și locțiitorul acestuia, Konrad Glitsch. În sfârșit, d-l. Glitsch avea o bucătărească pe care Thomas Münzer – chiriaș pe atunci la Wittenberg – a surprins-o citind Misticismul german al lui Johann Tauler. Cartea cu pricina avea mare căutare în zorii Reformei, dar faptul că o găsim în mâinile unei femei simple, fără o poziție socială însemnată, ne miră și ne face mare plăcere.

Relatarea îi aparține lui A. Ștekli și o găsim în biografia pe care acesta i-o dedică lui Thomas Münzer. Mai aflăm că pasiunea acestei femei pentru scrierile misticilor germani a fost molipsitoare (inclusiv pentru Karlstadt), ceea ce suscită un și mai mare interes. Și iată cum, fără un nume proeminent, fără o situație materială stabilă, într-o discreție aproape monahală, această femeie își alina mintea și inima cu scrieri de o profunzime uluitoare.

Tocmai din această cauză am amintit-o aici. Poate, oferind astfel de secvențe, vom înțelege mai bine că teologia nu este doar pentru profesioniști. Poate vom pricepe, în sfârșit, că oricine cultivă o relație adecvată cu Dumnezeu poate să-L exploreze fără nicio teamă. Dialogurile spirituale, lectura și alte resurse de acest fel ne sunt acum la îndemână mai mult decât atunci. De ce n-am fi mai sârguincioși sau măcar mai curioși?! Biblia poate reprezenta o preocupare pe viață pentru oricare dintre noi, ce să mai spunem de alte scrieri adiționale?! Dacă bucătăreasa din Wittenberg a uimit anturajul ei imediat, dacă Münzer se va apropia de mistica germană sub această înrăurire, înseamnă că oricare dintre noi poate. Oricare va reuși, cu pasiune și seriozitate, să răspândească în juru-i tot ce este mai frumos!

Leave a response »

File de istorie (1)

gmocan : 1 aprilie 2014 8:22 : Istorice

Masacrul-de-la-Fantana-Alba1 aprilie 1941 a fost o zi însângerată pentru națiunea română. Undeva la granița de nord-est, pe valea Siretului, își pierd viața aproximativ 3000 de români. În urma cedării de către România a Bucovinei de Nord în 1940 (azi Ucraina), acești concetățeni au încercat să se refugieze în țara-mamă. Migrația începuse din 19 februarie 1940, doar că la începutul anului următor se aflase că rușii ar fi permis, într-un fel repatrierea.

Așa se face că mii de români de pe teritoriile de acum sovietice au forțat frontiera încercând să treacă în România. Un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i.

Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. După masacru răniții au fantanafost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul. Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.

Dramaticul eveniment este cunoscut drept Masacru de la Fântâna Albă și reprezintă o pată neagră pe chipul României moderne. Nu avem voie să uităm asemenea detalii. Cum am putea merge înainte fără un profund respect față de înaintași?! Azi, când circulăm liber în Europa, când frontierele dispar una după alta, să ne amintim că n-a fost întotdeauna așa. La granița de est a țării noastre s-au dat bătălii surde pentru cauze care azi ni se par normale. Istoria începe să fie tot mai diferită de actualitate…

Leave a response »

Efrem Sirul: marele imnolog

gmocan : 28 ianuarie 2014 6:37 : Istorice

Iubitorii de muzică (și istorie) pot ciuli urechile. Biserica Ordodoxă și cea Greco-Catolică îl sărbătorește azi pe Efrem Sirul, considerat cel dintâi poet al creștinismului. Ne agățăm și noi de această ocazie, pentru a introduce pe unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului IV. S-a născut în jurul anului 306, în Nisibe (Mesopotamia). A crescut sub directa supraveghere a episcopului Iacob de Nisibe, unul dintre cei mai mari apărători ai creștinismului timpuriu. În anul 363, când împăratul Iovian a fost nevoit să lase perșilor cetatea Nisibe și când un mare număr de locuitori creștini s-au refugiat la Edessa, Efrem a urmat și el aceeași cale. Tot răul a fost, în final, spre bine. Aici a ajuns să fie cel mai important fondator al noii Școli catehetice a perșilor și cel mai respectat dascăl. Deși i s-a propus să devină episcop, el a refuzat în mod sistematic, mulțumindu-se pentru toată viața cu slujirea diaconală. De-a lungul vieții a fundamentat literatura bisericească de limbă siriacă, în special cea exegetică. A promovat viața ascetică și a combătut pe eretici, a predicat cu multă pasiune, dar, mai presus de toate acestea, a fost un poet și un compozitor prolific. Datorită acestei ultime competențe, el a fost supranumit chitara Duhului.

Deși a fost contemporan cu Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Chiril și Epifanie, Efrem și-a urmat propria traiectorie. Pe cei menționați i-a cunosct foarte puțin sau deloc, lucrând în mod independent și solitar. Fiindcă a slujit într-o zonă foarte expusă la erezie (din partea lumii semitice, a celei local-păgâne și a celei gnostice), el a făcut o prioritate din activitatea catehetică. A scris, prin urmare, un număr mare de lucrări și, de-a lungul întregii vieți, a învățat credința și virtutea, în special prin intermediul Scripturii.

Ca poet, Efrem a impresionat într-o manieră unică. Avea să treacă mult timp până când un altul (Roman Melodul) să-i egaleze opera. Cu excepția comentariilor sale, majoritatea cărților intitulate Omilii și imnuri sunt redactate în genul literar poetic. Prin ritmul și dispunerea strofică a materialului, Efrem aduce o inovație extraordinară în literatura bisericească. Ne referim în mod deosebit la folosirea severă a metrului poetic, inclusiv în omiliile sale exegetico-morale. Lucrările sale au cunoscut – până în secolul VII – o răspândire uriașă. Din punctul de vedere al formei, lucrările lui Efrem Sirul sunt imnuri (cum ar fi: Depsre credință, Împotriva ereziilor; Poeme nisibiene; Despre Rai; La nașterea Domnului) și cuvinte (cum ar fi: Despre pocăință; Despre credință; La Domnul nostru; Cuvinte de laudă).

Să apreciem sârgul acestui talentat scriitor. El a înțeles – mai devreme decât alții – că răspândirea adevăratei doctrine are nevoie de o formă poetică atrăgătoare. Într-o epocă lipsită de educație școlară, faptul că dogmele puteau fi cântate însemna enorm. În sensul acesta, Efrem a fost omul timpului său. A prins din zbor marile provocări, cu o luciditate demnă de toată admirația. Neobosit, s-a străduit să expună adevărurile Scripturii într-o manieră cât mai accesibilă. Operând cu metafore și comparații bine alese, el reușea să explice doctrine complicate (cum ar fi cea a Trinității) în cuvinte simple și penetrante. La atâtea secole distanță, să învățăm de la Efrem justa sa capacitate de adaptare. A modificat dramatic forma, dar fără a diminua conținutul. Și toate acestea le-a făcut cu o smerenie pilduitoare!

 

Leave a response »
« Pagina 1, 2, 3, 4»

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*