uzanc narasumber seminar nasional novel online seutas tali code security hacker indonesia komunitas it berita terbaru hari ini kabar banten radar banten hari ini aplikasi online shop jasa pembuatan website jasa seo model baju batik baju muslim couple baju busana muslim service komputer teknisi komputer service laptop jakarta paket internet murah provider internet terbaik di indonesia usaha warnet cara memakai hijab kerudung jilbab apa itu hosting hosting termurah free hosting jual dvd bokep jual dvd bokep murah jasa download kebaya modern sandal wanita busana muslim bokep download video bokep download video bokep korea anis merah download gratis suara kenari suara kenari mp3 free download ternak lele lele sangkuriang budidaya lele dota wallpaper gosugamers dota 2 dota 2 market wallpaper dota dota 2 wallpaper dota 2 update anyaman pandan topi bambu pengrajin topi
haji dan umrohbiro haji dan umroh pluspaket haji dan umroh plus wisata di bantenliburan ke pantaipaket tour travel banten umroh serangbiro umroh pluspaket haji dan umroh berita bantenrakyat bantenpendekar banten okezonejual mobil bekastoko online gratis komunitas itstaff executive komunitas hacker bangdjocerita dewasafoto abg bugil serang kota terpupuskan jasa seo sewa mobil murah jakarta jasa mobie tangsel tampilan bagus belajar seo seo murah dota 2 indonesia ternak lele google bot Data Maya dealer motor bekas prabotan rumah kicau burung verza indonesia community digital telekomunikasi dihina telekomunikasi kursus seo wajar aja pantai sawarna pantai anyer liburan ke pantai seo jakarta terpusatkan appacer orang sunda xone shop indonesia perabotan rumah resep makanan distributor tas rangsel pantai tanjung lesung jual tinta printer kota rambah emping banten jual rumah info loker kali gua

Filozofice

Creștinul și cultura laică

gmocan : 24 octombrie 2016 9:51 : Filozofice

886924_faith_and_culture

Răsfoind Viața lui Moise, a lui Grigorie de Nyssa (sec. IV), dau peste o alegorie de toată frumusețea. Scriitorul propune relația dintre Moise și fiica lui Faraon (numită de el „împărăteasa”) drept prototip pentru relația dintre creștin și cultura laică. Această femeie fără copii, poate chiar în imposibilitatea de a naște, adoptă, într-o situație providențială, un copil evreu. Deficiența ontologică a femeii este privită ca un simbol al mărginirii și insuficienței. Precum cunoașterea științelor, trebuincioasă dar nesatisfăcătoare, la fel și rolul fiicei lui Faraon în episodul descris în debutul cărții Exod.

Iată și textul propriu-zis:

Deci să trăiască cineva cu împărăteasa Egiptului atâta cât să nu pară că e lipsit de foloasele ei. Dar apoi să se întoarcă la maica sa după fire, de la al cărei lapte nu a fost oprit să fie hrănit de către împărăteasă, cum spune istoria. Iar acest lucru ne învață că în timpul în care zăbovim în științele din afară, făcându-ne cultura trebuincioasă, să nu ne despărțim de laptele Bisericii, care ne hrănește pe noi. Iar aceasta înseamnă să ținem legile și moravurile Bisericii, cu care sufletul hrănindu-șse și întărindu-se își ia puterile să urce spre înălțime.

Această stare a inimii, concretizată în atitudini și fapte, va împinge credinciosul într-o luptă inerentă. Pendulând între „împărăteasă și doică”, el va trebui să-și definească fără echivoc adevărata esență. Raportul dintre cultura Bisericii și cea a lumii este cel de superior-inferior. În ceea ce privește credința o adâncim cu toată puterea și pasiunea noastră, în ceea ce privește cultura o asimilăm cu detașare, ca pe un accesoriu necesar. Aceasta din urmă devine un fel de suport pentru cea dintâi, un vehicol care ne ajută să ne exprimăm, să fim credibili și relevanți. Dar secretul, forța și esența vor fi mereu în altă parte: în această continuă alergare spre ținta cerească.

Leave a response »

Desaga de cuvinte: EUDEMONISM

gmocan : 27 aprilie 2015 6:33 : Filozofice

eudemonismEudemonismul este o doctrină morală care consideră că scopul conduitei umane este fericirea. Din punct de vedere creștin, această doctrină îi este atribuită cu precădere lui Augustin. Nu a fost singurul care-a susținutul, dar în mod cert a fost printre primii. Mai mult, argumentele sale au fost grefate pe propria experiență de viață, mai ales pe cea a convertirii.

După cum știm, Augustin a căutat adevărul pentru că a simțit nevoia de a-l căuta și, privind în urmă, el a interpretat aceasta ca pe o căutare a lui Hristos și a înțelepciunii creștine. Specialiștii merg chiar mai departe spunând că, de fapt, Augustin a văzut în această căutare o atracție către frumusețea divină. Apoi, în scrierile sale confesive și dogmatice, el a universalisat această experiență, arătând că fiecare om care se întoarce cu inima spre Dumnezeu, care se leapădă de păcatele premeditate, va ajunge invariabil la o stare de fericire. În felul acesta, „introspecția sa psihologică i-a permis să dezvăluie dinamismul sufletului uman” – cum spune Friederick Charles Copleston.

Întoarsă pe toate părțile, doctrian eudemonistă are riscurile ei. A căuta un scop imediat pentru virtute trădează o gândire utilitară și dubioasă. Este ca și cum am urma poruncile Domnului din simplul motiv că vrem să ne simțim bine, să avem o stare de spirit mulțumitoare. Este un fel de obtuzitate metafizică, adică incapacitatea de-a privi dincolo de propria moralitate, spre zenitul prezenței și a naturii lui Dumnezeu. Și totuși, pe de altă parte, e logic să recunoaștem că, odată trăind în curăție, fericirea survine în mod automat în viața noastră. Faptul acesta nu anulează năzuința noastră de cer, dimpotrivă constituie o pregustare a acestuia. Nu dorim cu orice preț să fim fericiți, dar, făcând voia lui Dumnezeu în viața noastră, tocmai suntem.

Leave a response »

Desaga de cuvinte: TRADUCIANISM

gmocan : 18 aprilie 2015 15:38 : Filozofice

traducianism_poza

Doctrină despre originea sufletului care susține că sufletul omenesc este transmis copiilor de către părinți odată cu trupul. Formată sub influența gândirii antice grecești, concepția a fost destul de populară în primele veacuri creștine. Nu puțini gânditori ai vremii au înclinat în această direcție, găsind explicația deopotrivă logică și comodă.

Printre susținătorii doctrinei îi amintim pe Tertulian și Augustin. Cu argumente ușor diferite, aceștia au promovat totuși ideea unei transmiteri a sufletului pe linie paternă, adică dinspre tatăl spre fiu/fiică. Mai ales în cazul lui Tertulian, avem de-a face cu o doctrină materialistă care avea, totuși, rațiuni teologice. Promovând traducianismul, acest gânditor a reușit să explice transmiterea păcatului originar. Urmărind acest scop (corect, în esența lui), gânditori ulteriori au căzut rând pe rând în această eroare. Fără să-și de-a seama (cel puțin în prima fază), traducianismul li s-a părut benefic și chiar necesar. În timp, doctrina s-a dovedit nocivă, afectând în mod fatal alte învățături corecte. Și, cu toate că era o cale convenabilă de-a explica o doctrină justă (cea a păcatului strămoșesc), ea trebuia evitată din cauza erorii ce-o conține.

5 Comments »

„A gândi și a fi este același lucru”

gmocan : 24 octombrie 2014 11:09 : Filozofice

Iată verdictul pe care-l dădea Parmenide cu multe secole în urmă. Trebuie să recunoaștem că dictonul are logică și sună binec. Pentru învățatul antic, ființa umană este un tot unitar, o realitate care trebuie percepută holistic. Doar modernitatea, cu reflexele ei, a împărțit-o în mai știu eu câte părți, cu riscul de-a pierde sensul întregului. Anticii nu făceau asta! Pentru ei, gândirea și identitatea au o legătură strânsă, indestructibilă. În ultimă instanță, fiecare dintre noi suntem produsul propriei gândiri. În spatele fiecăre practici sau atitudini se ascunde o învățătură (mai mult sau mai puțin conștientă). Dacă ar fi să ne analizăm fiecare mișcare, am depista în spatele ei o serie întreagă de concepții și tradiții.

Nu e întâmplător felul în care Noul Testament accentuează bătăliile minții. Acolo rămânem în picioare sau ne prăbușim. Diavolul se luptă pentru gândirea noastră așa cum un strateg militar își fixează cea mai importantă redută. În viclenia lui, cel care cândva a fost heruvim strălucitor, știe bine întregul mecanism. Știe că odată compromisă gândirea, vorbele și faptele vor degenera în mod automat. Precum piesele de domino, când prima cade, ea atrage în mișcarea ei pe toate celelalte.

Dar să nu fim negativiști. Să spunem că, în egală măsură, o gândire sănătoasă produce un caracter sănătos. Și nu doar îl produce, ci-l și menține la cote maxime. Dreapta cugetare se traduce în cele mai mici gesturi ale noastre, în cuvintele cele mai banale, în situațiile obișnuite. Ce să mai spunem de timpul marilor examene, atunci când caracterul nostru este pus pe cântarul lui Dumnezeu. Ne putem disocia de multe în viața noastră, dar niciodată de propria gândire. Bună sau rea, aceasta se va înrâuri asupra existenței zilnice și-i va decide făgașul. Cum spuneam, nu întotdeauna acest lucru se întâmplă în mod conștient… dar se întâmplă.

Nu ne rămâne decât să saturăm mintea noastră cu Cuvântul lui Dumnezeu, să o ținem alertă și să o păzim de tot ce-i nociv. Restul vine de la sine, printr-un mecanism interior aproape matematic. Suntem ceea ce gândim, mai înainte de a rosti sau face un anumit lucru. Să luăm seama la asta!

 

Leave a response »

TMD și TBD: două boli ale modernității

gmocan : 12 martie 2014 20:32 : Filozofice

Citind Stările sufletești. Învățarea senitătății, scrisă de Christophe André, aflu despre doi viruși ai modernității noastre târzii. Nu e vorba de vreo boală fizică, ci de anumite maladii ale sufletului. Un fel de distorsionare a vieții personale și colective. Așadar,

  • TMD: too much disorder – pricinuită de prea multe lucruri.
  • TBD: too busy disorder – pricinuită de faptul de a avea prea multe de făcut.

Toți știam de existența acestor boli, toți le-am resimțit adesea. Acum însă am găsit formula consacrată. Oare să ne ajute cu ceva? În bolile fizice se spune că o corectă diagnosticare ajută. În cele sufletești e la fel? Probabil că da! Iar dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne rămâne decât să ne simplificăm. Să ne luptăm în fiecare zi cu avalanșa de lucruri ce năpădesc peste mintea noastră. Să reducem la maxim tot ce este nefolositor și, prin urmare, nociv.

Cred că trebuie să ne afirmăm crezul și în această privință. Nu mersul nostru la biserică e temelia mărturiei noastre, ci felul cum ne raportăm la noile provocări. Felul în care pricepem cât de trecătoare-s toate toate și, mai ales, felul în care ne stabilim prioritățile. Exemplul nostru ar putea fi cu adevărat pilduitor. Or, dacă nu facem așa, mă tem că întreaga noastră doctrină ar putea fi simplă demagogie în ochii oamenilor. Și, bineînțeles, niciun creștin serios nu-și dorește una ca asta.

Leave a response »

„Omul este măsura tuturor lucrurilor”

gmocan : 22 februarie 2014 11:31 : Filozofice

Contrar opiniei populare, afirmația nu-i aparține lui Descartes. Da, a fost folosită în perioada iluministă până la intoxicare, dar ea aparține unui filozof antic pe nume Protagoras. Clasificat, de Platon, în rândul sofiștilor, Protagoras este un filozof presocratic. Este considerat, îndeobște, primul filozof profesionist, gânditorul care a ridicat filozofie la un alt nivel de receptivitate. Până la el, se pare, filozofii erau gânditori cu influență locală, asupra cărora părerile oamenilor erau foarte împărțite.

De la Protagoras încoace avem însă o altă prestanță a filozofului în lumea antică. Dictonul menționat aduce omul în centrul universului. Ni se introduc astfel cele două planturi: omul și lucrurile. În raport cu omul, toate lucrurile (inclusiv lumea animală și vegetală) trec pe loc secund. Nimic nu poate concura cu ființa umană din punct de vedere ontologic. Nu știm până unde a dus Protagoras această idee, știm doar că modernitatea a preluat-o și a dus-o la extremă.

Umanismul s-a folosit un timp îndelungat de această viziune. Idolatrizarea contemporană a omului, hedonismul adiacent și disprețul față de tradiție și-au găsit multe resurse în filozofia antică. Dacă Protagoras a adus (probabil) o apreciere justă a ființei umane (în raport cu restul creației), atunci modernii (și postmodernii) au dus lucrurile mult mai departe și într-un mod cu adevărat primejdios.

Potrivit Scripturii, omul nu este realitatea ultimă. Acest loc îl ocupă – în multe feluri – Dumnezeu. Omul își atinge potențialul maxim doar printr-o corectă raportare la El. O atitudine justă față de tine însuți trece, invariabil, printr-o bună recunoaștere a lui Dumnezeu ca și Creator și Răscumpărător. Să nu ne lăsăm seduși de umanismul derutant al lumii în care trăim, ci să ne ancorăm în realitatea ultimă a lui Dumnezeu, așa cum ne-a fost oferită prin revelație.

 

Leave a response »

„Nimic nu este în intelect care să nu fi trecut mai înainte prin simțuri”

gmocan : 29 ianuarie 2014 17:38 : Filozofice

Așa spunea Aristotel. Drumul informației spre intelectul uman trece, cu necesitate, prin simțuri. Orice fapt al cunoașterii este inundat de emoții. Conștiente sau nu, emoțiile acompaniază orice act de cunoaștere și-i determină traiectoria. Nimeni nu poate fi detașat în mod absolut în procesul învățării. Progresul fără precedent al științelor se datorează, în mod considerabil, aportului emoțional. Marii savanți și inventatori au fost în primul rând pasionați. Nu întotdeauna rezultatele i-au încurajat, ci marele atașement față de temă.

E pueril, așadar, a privi emoțiile într-o manieră negativistă. Într-adevăr, când rămân doar ele în ecuație, s-ar putea să fie primejdios. Pe de altă parte, a te bizui pe ele în mod fundamental este riscant. Pentru că fluctuează atât în frecvență cât și în intensitate, nu este indicat să-ți conduci viața pe acest criteriu. Ele trebuie văzute ca un accesoriu necesar, ca un barometru ce ne arată cam pe unde suntem. În plan spiritual lucrurile stau la fel. Nu-ți poate plăcea o predică exclusiv din punct de vedere congnitiv. Până și fascinația ideilor trece, invariabil, prin zona emoțională. Fără activarea automată a acestei zone, omul ar fi o mașinărie insuportabilă. Calculatorul ar fi un bun exemplu aici. Oricâtă inteligență artificială are, continuă să rămână o mașină la îndemâna omului.

Aristotel împinge lucrurile și mai departe. El vorbește despre simțuri, probabil despre cele cinci simțuri arhicunoscute. Nimeni nu poate avea o cunoaștere adecvată a lumii fără medierea simțurilor. Ele sunt un fel de interfață obligatorie între mintea omului și realitatea înconjurătoare. Folosite bine, întru cunoaștere, ele sunt adevărate binecuvântări. Transformate în instrumente ale plăcerii, ele se pângăresc și ne conduc numai la rău. Să lăsăm, așadar, ca simțurile și emoțiile noastre să lucreze spre binele nostru. Să ne folosim de toate aceste pârghii, dar să o facem cu discernământ și responsabilitate. Omul este mai mult decât propria lui minte. Să nu uităm asta!

1 Comment »

„Nu înceta să-ți sculptezi propria statuie!”

gmocan : 19 ianuarie 2014 7:57 : Filozofice

Așa își îndemna Plotin contemporanii. La o primă vedere ar părea infatuare, însă contextul celor spuse ne arată altceva. Marele gânditor se referă la modelarea propriului caracter. Nu de imagine este vorba, nu de felul cum reușești să-i impresionezi pe ceilalți, ci pur și simplu de calitatea ta de om. Fiecare dintre noi are o măsură reală, foarte greu de depistat de el însuși. O bănuim probabil, suntem pe aproape, dar foarte rar ne putem evalua în mod just. Unii spun că niciodată. Se pare că e peste puterile noastre. Chiar și așa stând lucrurile, nu trebuie să intrăm în panică: Dumnezeu știe bine cine suntem.

Din oferta generoasă a lumii în care trăim, suntem chemați să alegem ce e de preț. Nu vom găsi prea multe, dar merită să fim precum albina. Uneori în jurul nostru apar oameni de la care avem ce învăța, atât din cuvintele cât și din tăcerile lor. Alteori evenimente cu adevărat esențiale ne prind în vârtejul lor. Să nu mai spunem de cărți cu adevărat educative. Sunt oportunități ce ni se oferă și, tocmai pentru că sunt așa rare, merită să le exploatăm la maxim. Dar nu sunt doar acestea. Există o zonă a vieții noastre unde ne putem înfrupta din plin. Avem la îndemână resurse spirituale extraordinare. Putem cultiva o relație specială cu Dumnezeu prin rugăciune, putem asimila Cuvântul Lui prin Scriptură și putem avea părtășii vindecătoare cu ceilalți. Iată multe binecuvântări ce ne stau la îndemână.

Prin urmare, să nu-i lăsăm pe ceilalți să ne construiască propria statuie. Acest șantier e al nostru, e foarte personal. Alții vor dăltui în noi ce nu trebuie și, poate, cum nu trebuie. Fiecare se cunoaște pe sine în suficientă măsură pentru a schimba ce trebuie schimbat. Să înlăturăm bucata de piatră ce ne îngreunează chipul interior, să ne debarasăm de surogate. Să trăim plenar și adevărat. Ca și creștini avem toate pârghiile s-o facem. Trebuie doar să vrem și să acționăm în consecință!

Leave a response »

Principiile, bunătatea și egoismul

gmocan : 13 ianuarie 2014 6:08 : Filozofice

Aceia dintre oameni care procedează conform principiilor, sunt doar foarte puțini… Cei care acționează, de asemenea, din imboldurile bunătății inimii sunt mai mulți… Cei care au ferm în fața ochilor preaiubitul lor eu drept unicul punct de reper al strădaniilor lor, încercând să rotească totul în jurul egoismului ca marele ax al tuturor, sunt cei mai mulți.

În felul acesta împărțea Immanuel Kant lumea. În cunoscutul tratat, Observații asupra sentimentului de frumos și sublim, el face tot felul de referiri la realitatea înconjurătoare. Postulând sublimul deasupra frumosului, înțelegând că sublimul este gratuit și suprem, în vreme ce frumosul este util și mărginit, filozoful german emite o mulțime de teorii. Chiar și analiza de mai sus este interpretată într-o manieră destul de bizară, dar ne oferă totuși un punct de plecare.

De remarcat procentul redus (aproape infim) al celor care acționează pe baza principiilor. Cum ele transced spațiul și timpul, devin într-un fel universale. A te supune lor presupune să renunți la tine și să te abandonezi unei forțe superioare. Principiul deține o astfel de forță. Ceva mai mulți sunt generoșii, filantropii de serviciu – să zicem. Pentru ei, cum bine se poate observa, a face bine este deviza vieții. Nimic nu e mai presus de asta și oamenii din jur o apreciază până la elogiu. Și totuși, majoritatea nu sunt așa. Cei mai mulți sunt, de fapt, egoiști. Centrați în jurul porpriului eu, oamenii trăiesc pentru a se simți bine. Propria lor persoană devine unitatea de măsură, iar tot ce fac trebuie să aibă legătură cu asta. Urmare a păcatului adamic, toți gravităm în jurul ego-ului propriu. Din această mișcare centrifugă nu ne poate smulge decât Domnul Hristos. Numai înnoirea definitivă a nașterii din nou mai poate schimba acest raport. Să fim oamenii principiilor, chiar dacă tabăra acestora nu e prea numeroasă. Mereu în minoritate, să rămânem totuși consecvenți revelației și normelor de credință.

Leave a response »

„Tot ceea ce a fost vreodată spus și este adevărat ne aparține”

gmocan : 24 noiembrie 2013 8:17 : Filozofice

Iată o afirmație riscantă pe termen lung, dar rostită cu convingere la vremea ei. Îi aparține gânditorului creștin timpuriu Iustin Martirul și a fost reluată – după cum e ușor de bănuit – în diferite contexte. Ea s-a născut într-un cadru apologetic evident, fiind asezonată cu alte expresii de gen. Tânăra mișcare creștină era pusă sub un mare semn al întrebării. Contestatarii ei scormoneau acuze de tot felul. De la imoralitate sexuală până la argumente filozofice, creștinismul a fost ținta unor atacuri inedite. Dintre acestea, argumentul învățaților era legat, îndeosebi, de caracterul recent al creștinismului. În raport cu alte religii (inclusiv cu iudaismul), noua mișcare era prea… nouă. Nu era credibilă sub aspect temporal, iar acest lucru nu mai trebuia demonstrat. Ei bine, pe fondul acesta a fost rostită afirmația din titlu.

Dacă afirmația iustiniană se justifică din punct de vedere conjuctural, ea poate fi o primejdie în alte contexte. Ea poate încuraja o pretenție exagerată a multor creștini asupra adevărului, un soi de autism spiritual. Frânturi ale revelației se pot observa și în perioada precreștină (și nu mă refer doar la iudaism), așa cum alte frânturi au căzut și dincolo (sau dincoace) de creștinism. Superioritatea creștinismului este certă în raport cu orice altă formă religioasă, dar lucrul acesta n-ar trebui să ne infatueze fariseic. Dimpotrivă, deschiderea noastră ar trebui să fie maximă și candidă. Apărăm adevărul cristocentric în care credem, proclamăm Evanghelia mântuirii prin credință, dar nu ne transformăm în depozitari ai acestor lucruri. Valid e tot ce susține Scriptura, validă e orice experiență care rezonează cu textul sacru. Dar toate acestea ar trebui să ne smerească mai mult, și nu invers. Această atitudine nu e o abdicare, o slăbire a siguranței, ba dimpotrivă. Întotdeauna marii oameni ai lui Dumnezeu au fost molipsitori în sensul cel mai natural și profund cu putință.

Leave a response »

Dileme parentale

gmocan : 30 septembrie 2013 6:58 : Filozofice

O anecdotă din antichitate o pomenește pe mama lui Thales care-l îndemna să se căsătorească. În timp ce se străduia să-l convingă, fiul îi spunea mereu: Încă n-a venit timpul. După ce Thales înaintează în vârstă, cum mama sa îl îndeamnă tot mai insistent, el răspunde: Acum… a trecut timpul. Altă anecdotă, ce vine oarecum în prelungirea acesteia, aduce în discuție paternitatea. De ce nu vrei să ai copii? – îl întreabă mama pe filozoful Thales. Iar acesta răspunde cu tâlc și onestitate: Din dragoste pentru copii!

Cum nimeni nu se simte pregătit să fie soț sau soție, mă gândesc că nimeni nu se simte pregătit să fie tată sau mamă. Ca și viața conjugală, realitatea parentală începe odată cu nașterea primului copil. Citim înainte cărți, urmărim alte familii, stăm de vorbă cu prietenii. Și e bine că se întâmplă așa, doar că toate acestea sunt depășite de viața concretă. Mereu am spus că situațiile în care m-au pus uneori copiii mei nu le-am găsit în nici o carte. A fi părinte revendică o aventură pe care n-ai cum să ți-o imaginezi dinainte, dar care te umple de responsabilitate.

Întregul proces educațional se consumă într-un mediu imperfect. Nici părinții și nici copiii nu sunt perfecți, totuși se încearcă ceva măreț. Cu urcușuri și coborâșuri, fiecare părinte credincios va încerca să impregneze în copil un caracter hristic. Demersul nu e deloc ușor, iar complexitatea lui este uneori intimidantă. Să nu uităm însă că, și aici, suntem lucrători împreună cu Dumnezeu. El nu ne lasă niciodată singuri. În primul rând ne-a dat Scriptura, apoi ne-a dat Duhul Său drept călăuzire. Să nu ne tragem înapoi în ceea ce privește educația copiilor noștri, să nu abandonăm. Filozofia lumii în care trăim nu ne prea încurajează, iar când o face e de un suprarealism periculos. Să ne ocupăm de pruncii noștri în așa fel încât, când vor fi mari, să devină frații și surorile noastre în Hristos!

Leave a response »

Thales în interpretarea lui Platon

gmocan : 23 septembrie 2013 10:37 : Filozofice

Unii văd în Thales (din Milet) fondatorul filozofiei. Cu merite extraordinare în multe privințe, acest gânditor l-a uimit inlusiv pe Platon. Acesta din urmă îl pomenește într-o scriere, cu candoare:

Se povestește despre Thales că cercetând stelele și privind în sus, a căzut într-un puț. O servitoare din Tracia, minte aleasă și subțire, l-a luat, zice-se, peste piciorcum că pune suflet să știe ce se află în cer, dar ce se află la picioarele sale și în juru-i îi scapă.

Pățania descrisă, precum și interpretarea sa prozaică, îi oferă lui Platon o bună ocazie elogiativă. Iată și tălmăcirea:

Această zeflemea se potrivește tuturor acelora care își petrec viața întreagă în căutarea înțelepciunii. Căci, la drept vorbind, un astfel de om și-a uitat de cel apropiat și de vecin, ignorând nu numai ce face, dar aproape și dacă este om sau altă jivină. (…) Însă ce poate fi omul și ce se cade unei astfel de naturi, spre deosebire de altele, să facă ori să suporte, aceasta caută cu râvnă și depune eforturi să afle.

Iată cum o inadaptare la realitatea înconjurătoare poate fi benefică. Atunci când mintea țintește mai sus decât aspirațiile obișnuite, ea poate să ajungă la soluții inimaginabile. Așa cum avem nevoie de cineva să facă puțuri, case și să amenajeze grădini, la fel – dacă nu mai mult – avem nevoie de altcineva care să gândească, să scrie și să ne provoace mintea în cel mai ilustru mod. Interesant cum marii gânditori antici s-au interpretat și s-au apărat unii pe alții în fața preconcepțiilor cititorilor lor…

2 Comments »

Tipologia învățăturii

gmocan : 2 august 2013 12:27 : Filozofice

Citind Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane a lui Francis Bacon, dau peste o sinteză interesantă. La un moment dat, printre elaborari de tot felul, autorul identifică maladiile cunoașterii. Deși bună în esența ei, învățătura se poate îmbolnăvi, iar atunci lucrurile degenerează. Iată cele trei afecțiuni fatale ale adevăratei cunoașteri sunt:

1. Învățătura FANTASTICĂ

Este vorba de acel riscant derapaj spre ficțiune, în detrimentul adevărului. Un fel de cultivare a falsului bine plasat și rostit cu o retorică perfectă. Mutarea minții de pe tărâmul solid al certitudinilor, pe cel mișcător al supozițiilor, cam aceasta este învățătura fantastică. Oricât de ademenitoare ar fi, știința are nevoie de principii cât mai concludente și mai sigure cu putință. Deși gândirea speculativă e parte din procesul intelectual, acest plus trebuie să edifice adevărul și nu să-l submineze.

2. Învățătura CERTĂREAȚĂ

Cei cu o brumă de cultură generală și care stăpânesc oarecum propria meserie, riscă să cadă într-un soi de harță intelectualistă. Bacon are grijă să facă diferența dintre polemică (extrem de importantă și fecundă) și partizanismul ideologic, acel flagel care ne urmărește de milenii. A învăța mereu pentru, a avea o atitudine combativă perpetuă, mutilează adevărata cunoaștere. Nu acumulăm cunoștințe pentru a ne anihila adversarul, ci pentru a răspunde unei nevoi interioare, ontologice.

3. Învățătura FRIVOLĂ

Este vorba de acea atitudine ușuratică și superficială. Să știi de toate, dar să nu aprofundezi nimic. Frivolitatea acestei cunoașteri lasă loc unor lacune primejdioase. Te găsești subțire, încerci să cuprinzi tot mai mult, însă cunoștințele îți sunt insuficiente și fragile. Este o joacă riscantă cu ideile, care duce mai degrabă la un soi de alienare intelectuală. Te autoapreciezi, dar în zadar: ceva îți scapă. Bacon spune că această boală este mai perfidă decât primele două, așadar se impune multă precauție.

Deși prezentate pe scurt, aceste idei cred că ne vor pune pe gânduri. Preocupați mereu să cunoaștem, să acumulăm, să pricepem, s-ar putea să cădem în diferite maladii ale intelectului. Să fim prudenți și să ne analizăm tot mereu!

Leave a response »

„Singurătatea a devenit intolerabilă”

gmocan : 14 iunie 2013 6:52 : Filozofice

Afirmație făcută de Nietzsche în lucrarea Omenesc, prea omenesc! Este vorba de o singurătate existențială, apăsătoare și interminabilă. Este rezultatul unei alegeri conceptuale deliberate și fără echivoc. Iată citatul complet:

De când nu mai există Dumnezeu, singurătatea a devenit intolerabilă. Este groaznic să trăiești singur, judecător și răzbunător al propriei legi. Ca o stea proiectată în spațiul vid și în suflul înghețat al vieții însingurate.

Proclamând moartea lui Dumnezeu, filozoful se postează deja de o anumită parte a realității. Dacă Evul Mediu s-a slujit de imaginea și numele lui Dumnezeu pentru a rezista prin istorie, modernii nu mai au nevoie de El. Civilizația propulează deja omul pe o altă orbită a autonomiei, prin urmare e mai comod să nu mai recurgem la conceptul de Dumnezeu. Numai că, așa cum observăm, atunci când te cantonezi într-o asemenea postură, riști o însigurare teribilă. Strigătul lui Nietzsche nu apare doar aici. El are un ecou și în alte scrieri ale ilustrului gânditor. Incapabil de-a înfrânge orgoliul conceptual, scriitorul îndură cu stoicism consecințele propriei alegeri. O stea în spațiul vid – iată metafora ce descrie atât de bine frustrarea.

Nu aș vrea să cad în reducționism. Știu că Nietzsche este un autor complicat, cu multiple naunțe și capcane exegetice. Pe de altă parte nu pot să fiu orb la prețul pe care l-a plătit propriei autonomii existențiale. Ateismul său îi produce modificări substanțiale în plan sufletesc. Îți lasă impresia unei suspendări ireversibile, a unei angoase fără ieșire. În raport cu această zbatere – pe care-o regăsim și la Cioran – credința simplă a unui bătrânel mi se pare preferabilă. Omul care se rupe de Dumnezeu rămâne pradă acelui suflu înghețat care-i străpunge sufletul cu mii de săgeți. E bine să învățăm din isprăvile altora, e bine să le ascultăm uneori strigătele. Poate în felul acesta vom deveni mai realiști și vom aprecia mai mult confortul ce ni-l oferă poziția noastră în Hristos.

 

Leave a response »

„Mă târăsc pe pământ și gem pentru că sunt om”

gmocan : 10 mai 2013 6:35 : Filozofice

Lamentația îi aparține lui Jean Jacques Rousseau. Inserată în Scrisoare către Marchizul Mirabeau, scrisă la 26 iulie 1767, ea dă frâu liber unei trăiri adânci. Autorul pornea de la un text paulin, acolo unde apostolul vorbește despre binele ce nu-l poate face în vreme ce răul îl răpune adesea. Or, dacă rațiunea luminează mintea omului arătându-i binele și răul, cum se face că pasiunea și instinctele ne domină?! Iată dilema lui Rouseau, o dilemă pe care i-o transmite, epistolar, și lui Mirabeau. Fatalismul se vede și în expresi ca: omul se naște liber și pretudindeni el este în lanțuri. Opunându-se în mod susținut creștinismului practic, autorul încearcă să arate că firea omului este de nestăpânit. Dezlănțuirea instinctuală este descrisă de către Rousseau cu un realism înfiorător.

Iar dacă soluțiile nu se găsesc (în opinia lui), atunci omului îi rămâne propriul despotism. El este proiectat ca un rege al lui însuși, având o autoritate ce se ridică deasupra oricărei constrângeri. Deși personaje istorice precum Caligula, Nero și Tiberiu (toți invocați de autor) dau peste cap raționamentul, el rămâne în picioare cu toate riscurile. Iar riscul cel mai mare este exclamația finală: Mă târăsc pe pământ (reptilian) și gem (lamentându-mă) pentru că sunt om (ființă redusă la strâmta sa umanitate). Iată concluzia! Știu, nu e deloc încurajator, ba dimpotrivă. Este, în fond, starea lumii în care trăim. Așa ne-a fost croită (și nu doar de Rousseau), prin urmare ar trebui să ne conformăm.

Nu vreau să devin patetic. Nu e genul meu și nici nu cred că e corect. Dar totuși, lamentația lui Rousseau are un ecou răsunător astăzi. Fără Dumnezeu, fără o autoritate superioară, fără un adevăr absolut în raport cu care toate celelalte să se subordoneze, ne paște deprimarea de tot felul. Gemetele noastre existențiale răsună sfâșietor pe multe căi. Deși Rousseau n-a vrut să găsească soluția, dăm slavă lui Dumnezeu că ea există. S-o savurăm și s-o aplicăm la starea noastră de fapt.

 

2 Comments »
« Pagina 1, 2 »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*