uzanc narasumber seminar nasional novel online seutas tali code security hacker indonesia komunitas it berita terbaru hari ini kabar banten radar banten hari ini aplikasi online shop jasa pembuatan website jasa seo model baju batik baju muslim couple baju busana muslim service komputer teknisi komputer service laptop jakarta paket internet murah provider internet terbaik di indonesia usaha warnet cara memakai hijab kerudung jilbab apa itu hosting hosting termurah free hosting jual dvd bokep jual dvd bokep murah jasa download kebaya modern sandal wanita busana muslim bokep download video bokep download video bokep korea anis merah download gratis suara kenari suara kenari mp3 free download ternak lele lele sangkuriang budidaya lele dota wallpaper gosugamers dota 2 dota 2 market wallpaper dota dota 2 wallpaper dota 2 update anyaman pandan topi bambu pengrajin topi
haji dan umrohbiro haji dan umroh pluspaket haji dan umroh plus wisata di bantenliburan ke pantaipaket tour travel banten umroh serangbiro umroh pluspaket haji dan umroh berita bantenrakyat bantenpendekar banten okezonejual mobil bekastoko online gratis komunitas itstaff executive komunitas hacker bangdjocerita dewasafoto abg bugil serang kota terpupuskan jasa seo sewa mobil murah jakarta jasa mobie tangsel tampilan bagus belajar seo seo murah dota 2 indonesia ternak lele google bot Data Maya dealer motor bekas prabotan rumah kicau burung verza indonesia community digital telekomunikasi dihina telekomunikasi kursus seo wajar aja pantai sawarna pantai anyer liburan ke pantai seo jakarta terpusatkan appacer orang sunda xone shop indonesia perabotan rumah resep makanan distributor tas rangsel pantai tanjung lesung jual tinta printer kota rambah emping banten jual rumah info loker kali gua

Dogmatice

Despre postire și postitori

gmocan : 11 mai 2017 14:00 : Dogmatice

Înțeles într-o varietate de feluri, postul creștin are istoria lui. S-au scris deja cărți pe marginea acestui subiect, iar investigațiile continuă. Orice nouă informație e prețioasă și se pune, precum o piesă de puzzle, în tablou. Se discută despre veridicitatea postului, despre originile lui, dar și despre modalitățile de postire: total (negru, fără nimic) sau parțial (cu apă). Chiar și lungimea zilei de post reprezintă o preocupare în sine: până la amiazi, sau până la ceasul al nouălea (15.00, după obieiul evreiesc), sau până la asfințitul soarelui (ceea ce face postul de vară aproape interminabil).

Mă rezum aici să descriu postirea, așa cum a fost ea practicată în primele secole, adică în perioada post-apostolică și patristică. Pentru a nu îngreuna lectura, am renunțat la indicarea surselor, asigurând o anumită suplețe a textului, dar totuși oferind informațiile strict necesare.

Așadar, miercurea și vinerea au fost zielele de postire. Până nu demult s-a crezut că alegerea acestora ține de o anumită reacție față de pioșenia iudaică (unde lunea și joia erau zilele importante). Astăzi, aproape toți specialiștii sunt de altă părere. În urma descoperirii manuscriselor de la Marea Moartă, am aflat că esenienii posteau și ei… miercurea și vinerea. Prin urmare, obiceiul creștin nu este pe deplin o noutate, ci mai degrabă o prelungire a devoțiunii eseniene. De asemenea, în prerioada pre-constantineană, postirea însemna abstinență totală (post negru) și, întotdeauna, până la ora 15.00 (ceasul al nouălea evreiesc, ceas de rugăciune și care încheia ziua din punct de vedere liturgic).

Am lăsat la urmă partea cea mai importantă. Potrivit referirilor din primele secole (Didahia; Tertulian; Vasile cel Mare și câțiva istorici), nu era atât de importantă ziua sau procedura, cât inima postitorului. Cât despre zile, se impunea un înțeles aparte: MIERCUREA postitorul trebuia să mediteze la trădarea lui Hristos (Iuda, sărutul vinovat, arestarea, fuga ucenicilor), iar VINEREA postitorul trebuia să mediteze la suferințele și moartea lui Hristos. Aceste două momente de abstinență, rugăciune și meditație țineau în echilibru întreaga săptămână, orientând mintea credinciosului spre duminică, Ziua Învierii când, invariabil, se celebra Euharistia.

Prin urmare, întreaga rânduială conducea spre împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos. Cel târziu începând cu fiecare miercuri, creștinul trebuia să se conecteze la marele eveniment al Învierii, trăind în acest orizont. Postul devine astfel anticipare și așteptare sfântă, acel timp în care asceza se împletește cu speranța. Sau, așa cum ne lămurește A. Schmemann, „accentul nu s-a pus pe valoarea ascetică a postirii, ci pe expresia – în refuzul hranei, în negarea oricărei supuneri la necesitățile naturale – acelui caracter eshatologic al Bisericii înseși și a credinței ei.” Și astfel, „postirea a fost privită ca o formă de sărbătoare ori celebrare solemnă” (M. Skaballanovici), într-o strânsă legătură cu Euharistia. Unii cred – în baza anumitor mărturii – că primii creștini celebrau inclusiv Euharistia în zilele de postire (miercurea și vinerea). Cert este că, indiferent de amănunte, postul trebuia să țintească – în ultimă instanță – spre revenirea lui Hristos. Ne pregătim pentru acum și aici, pentru a finaliza cum se cuvine ciclul săptămânal și pentru a sta la masă cu Domnul, dar – făcând toate acestea – ne pregătim pentru Marea Întâlnire. Dimensiunea ultimă strădaniei noastre ne transcende, fiind sublimată de Împărăția eternă a lui Dumnezeu.

Pentru a nu intra în polemici rezervate istoricilor dogmei, să enunțăm următoarele elemente: (1) dispunerea echilibrată a zilelor de post peste săptămână; (2) orientarea eshatologică a postirii noastre; (3) perspectiva euharistică imediată; (4) cultivarea unei așteptări crescând în raport cu Parousia (A Doua Venire a lui Hristos). Iată jaloanele pe care trebuie să le avem în vedere, indiferent cât de multe amendamente – dogmatice și practice – au fost făcute de-a lungul secolelor. Și, să nu uităm, importantă este atitudinea inimii și cristocentrismul postului nostru. Celelalte detalii trebuie gândite și aplicate în funcție de contextul în care ne mișcăm fiecare dintre noi.

 

Leave a response »

Măsura unei biserici

gmocan : 19 aprilie 2017 13:05 : Dogmatice

cartea

În The Measure of a Healthy Church, cunoscutul biblist Gene A. Getz ne oferă câteva unelte de măsură a bisericilor. Fiind parte dintr-o comunitate, toți – lideri și credincioși – suntem preocupați de starea spirituală a ei. Am vrea ca totul să fie bine, menținut la cele mai înalte cote și să depunem o mărturie puternică față de lumea din jur.

Privind în Noul Testament, analizând paradigmele primelor biserici, autorul ne oferă căteva precauții. Le-am găsit intersante și, poate, vă sunt de folos. Merită aflat de ele și chiar aplicate în creștinismul nostru cotidian.

  1. Când măsurăm Biserica, noi de fapt evaluăm doar o biserică locală, adică trupul vizibil al credincioșilor.
  2. Când măsurăm o biserică, trebuie să-i măsurăm funcțiile, nu formele sau structurile.
  3. Când măsurăm o biserică, trebuie să avem o înțelegere completă a uceniciei biblice.
  4. Când măsurăm o biserică, trebuie să urmărim în ce măsură ucenicii se comportă ca o familie în sânul respectivei comunități.
  5. Când măsurăm o biserică, trebuie să urmărim dacă fiecare credincios reflectă roada Duhului în relațiile unul cu altul.

 

Leave a response »

Felul întreit al teologiei

gmocan : 13 ianuarie 2017 14:33 : Dogmatice

images

În stufosul tratat Itinerarul minții spre Dumnzeu, Sfântul Bonaventura amintește în treacăt ceea ce am putea numi demersul teologic. „Rețetarul” ce ni se propune stă sub trei însușiri cheie atribuite teologiei. Astfel, ea este simbolică, proprie și mistică.

Prin simbolică înțelegem utilizarea corectă a celor sensibile sau tangibile. Este calitatea teologului de a percepe în mod corect realitatea înconjurătoare, de a face analize juste și elocvente. Fără această aptitudine primară niciun demers teologic nu este posibil. Cercetătorul riscă să fie suspendat metafizic, fără a avea legătura necesară cu spațiul în care se mișcă în mod cotidian. El „trebuie să își exerseze facultățile naturale potrivit harului care reformează” – spunea Bonaventura.

Prin proprie autorul înțelege acea hermeneutică adecvată a celor inteligibile. Se referă mai degrabă la felul cum știm/putem/reușim să clasificăm lucrurile și să le pătrundem sensurile. Miezul fiecărui eveniment și interpretarea lui devine o condiție necesară. Fără această abilitate intelectuală, fără evaluarea constantă și onestă a realității, teologul își retează propriile șanse.

Prin mistică, Bonaventura înțelege „să fim răpiți de extazele supramentale”. Odată parcurși primii (doi) pași, teologul poate deja să se ridice deasupra mundanului și să scruteze realitatea lui Dumnezeu. Ajutându-se de disciplinele spirituale, urmând necontenit calea smereniei și a seriozității, el poate cuprinde într-o oarecare măsură caracterul lui Dumnezeu.

Schema de mai sus mi s-a părut interesantă și trebuie înțeleasă în contextul vremii sale. În principiu, abordările nu s-au schimbat prea mult după aceea, fapt care nu poate fi decât îmbucurător. Ca orice altă știință, teologia revendică și ea echilibrul dintre minte și nimă, dintre imanent și tanscendent. Această permanentă stare de tensiune face bine teologului și-l ține în priză. Teologhisire cu folos, dragii mei!

Leave a response »

Bolile dogmatismului (2)

gmocan : 19 decembrie 2016 6:35 : Dogmatice

logo_mandria_prw-800x262

Continuarea de AICI:

O altă boală a teologiei dogmatice este suficiența. De fapt ea nu e decât unul dintre cele mai pregnante aspecte ale idolatriei teologale, a cărei origine se află în identificarea până la confuzie a Adevărului revelat cu persoana celui care-l mărturisește. Atins de această maladie, teologul e incapabil să mai sesizeze distincția dintre Adevăr și propria sa individualitate, ajungând să se ridic epe sine la rangul de autoritate teologică absolută și infailibilă, la egalitate cu Dumnezeu. Totodată ignoră cu desăvârșirei precaritatea și finitudinea specifice condiției umane, coordonate existențiale care-l fac oricând pasibil de greșeală. Mai mult, el uită că Adevărul îi aparține pe deplin doar Dumnezeului Uniființial și Tripersonal, singurl care posedă toată știința teologică despre Sine, Cosmos și Om.

(Fragment din Farmecul discret al teologiei,

de Robert Lazu, Cluj-Napoca: Dacia, 2001, p. 12 și urm.)

Leave a response »

Caracterul trinitarian al botezului

gmocan : 14 decembrie 2016 23:27 : Dogmatice

btz-550-x-320

Pentru cei mai puțin familiarizați cu literatura teologică a primelor secole, ofer mai jos un fel de „regulament” al botezului, așa cum se găsește în Tradiția Apostolică. Fragmentul propriu-zis îi aparține lui Ipolit Romanul (170-236), un veritabil scriitor bisericesc și – după Eusebiu – episcop într-o biserică pe care n-o cunoaștem. Contemporan cu Origen, Ipolit a lăsat în urmă o operă aproape la fel de vastă ca a mai cunoscutului său coleg. Vorbim de tratate de exegeză, dogmatică, apologetică și teologie practică de înaltă ținută care – deși scrise în grecește – au fost apoi traduse în diferite limbi, inclusiv latina.

Încă o prudentă precizare: nu sugerez o imitare a procedurii întreite de botez. Nu cred că e necesară, ba chiar ar putea conduce la situații ridicole. Încerc doar să aduc un argument în favoarea conceptului trinitarian, mai ales datorită unor derapaje moderne în această privință (ex.: botezul în numele lui Isus). Cred că ne face bine să recurgem la izvoare de acest fel, mai ales atunci când acestea ne întăresc convingerile.

Când cel care se botează va intra în apă, cel ce botează, punând mâinile asupra lui, să zică așa:

  • Crezi tu în Dumnezeul Tatăl Atotputernicul?

Și cel care se botează să zică:

  • Cred!

Și îndată, cel ce ține mâna pe capul lui îl cufundă o dată. Și după aceasta să zică:

  • Crezi tu în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a răstignit în timpul lui Pilat din Pont, care a murit și S-a îngropat și a înviat a treia zi din morți? Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vie, să judece viii și morții?

Și când acela va zice „Cred!”, să-l cufunde a doua oară. Și iarăși să zică:

  • Crezi tu în Duhul Sfânt și în Sfânta Biserică și în învierea trupului?

Și cel ce se botează să zică:

  • Cred!

Și așa să-l cufunde a treia oară.

Leave a response »

Bolile dogmatismului (1)

gmocan : 12 decembrie 2016 23:34 : Dogmatice

bezerro-de-ouro

Într-un mod paradoxal, cea mai gravă maladie a teologiei pare a fi idolatria. Spunem „în mod paradoxal” deoarece obiectul ei sunt chiar dogmele. Nimic nou sub soare! Sfântul Grigore de Nyssa își avertiza confrații întru credință asupra acestei ispite gnoseologice: conceptele despre Dumnezeu pot deveni idoli. Cum poate fi identificată pomenita maladie? Relativ simplu: urmând comportamentul dogmaticianului. În loc să fie oricând dispus la jertfa de sine în numele Adevărului de credință mărturisit – asemenea sfinților Iustin Martirul și Filosoful, Maxim Mărturisitorul sau Thomas Morus, acesta e mai degrabă dispus ăs-și jertfească preopinentul incapabil să acceadă la divinele dogme revelate. Ceea ce-i lipsește dogmaticianului nostru este iubirea pentru aproapele său, fie el și corijent la dogmatică.

(Fragment din Farmecul discret al teologiei,

de Robert Lazu, Cluj-Napoca: Dacia, 2001, p. 12)

Leave a response »

Extazul lui Adam

gmocan : 15 iulie 2016 2:49 : Dogmatice

Așadar, pe când era omul în rai, Dumnezeu i-a adus înainte toate animalele și i-a poruncit să le pună nume… Dar între toate animalele nu s-a găsit un ajutor egal și asemănător lui Adam. Dumnezeu Însuși a trimis atunci peste Adam un extaz și el a adormit; pentru ca dintr-un lucru să se facă alt lucru, a venit peste Adam prin voia lui Dumnezeu somnul care nu fusese făcut în rai.

Așa explică Irineu al Lyonului (în Contra ereziilor) narațiunea despre facerea Evei. Un extaz inedit precedă somnul lui Adam, ba chiar îl declanșează. Nu era o euforie naturală, generată de o cauză externă, ci un fel de dar venit direct de la Dumnezeu. Ne putem imagina ceva spontan și intens, o trăire mai presus de fire care anunța un nou moment creațional.

De ce a introdus Irineu această temă – a extazului – nu știm. Să fie doar o amplificare hermeneutică a textului Genesei? Probabil! Adormirea lui Adam făcea parte din planul lui Dumnezeu, iar acest lucru nu poate fi pus la îndoială. În acest context, simțind nevoia unei explicații, extazul pare a fi la îndemână. Trăirile puternice acompaniază întotdeauna arătările lui Dumnezeu, iar Adam nu face excepție. Îndelunga singurătate sfârșește printr-o descătușare emoțională puternică.

Dacă a fost așa cum spune Irineu, ne putem întreba pe bună dreptate cum a arătat extazul de după?! Oare cum au sunat cuvintele Iată, în sfârșit…?! Acesta nu mai era o euforie a adormirii, ci una aducătoare de viață și comuniune. Eva a fost creată între cele două extazuri, ca un pisc ce se arată la orizont. O nouă viață ieșită din mâinile lui Dumnezeu este precedată de un somn providențial și urmată de bucurie și responsabilitate.

 

Leave a response »

Țepușul, ghimpele și îngerul Satanei

gmocan : 15 martie 2016 13:10 : Dogmatice

spini

Fragmentul ce-l introduc aici trebuie citit cu băgare de seamă. Îi aparține lui Nicolae Steinhardt și se referă la botez. Nota bene: fiind evreu, Steinhardt s-a botezat adult (chiar dacă în rit ortodox, devenind monah). Și încă o precauție: autorul nu justifică o viață trăită în păcat după ce l-ai cunoscut pe Dumnezeu, ci doar prezența latentă a păcatului din noi. Este vorba de acea fire pământească din limbajul paulin, acele instincte nestăvilite ale ființei care ne ispitesc în fiecare zi, cerând fiecare prețul lor. De fapt, este vorba de a-ți trăi credința fără naivitate și fără surogate pseudo-spirituale care nu ajută la nimic.

Și acum, după botez, sunt murdar. Țepușul mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul Satanei mă bate peste obraz (și mi se plimbă psihosomatic în tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedewit o amăgire trufașă, toantă. Nesocotisem 2Cor. 12.7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea și Viața cred în mod absolut sărbătoresc. (Jurnalul fericirii, p. 106)

Ce sărbătoare a inimii în mijlocul ispitelor! Nicio lovitură a diavolului nu trebuie să ne doboare în această bătălie spirituală. Să mizăm pe autentic (Adevărul), pe direcție (Calea) și pe esență (Viața). Dacă vom rămâne la toate acestea, adică la Hristos, atunci vom avea sorți de izbândă. Pe de altă parte, dacă vom dezerta din prezența Lui, tepușul, ghipele și îngerul Satanei ne va înfrânge în mod fatal. Fruntea sus, așadar!

Leave a response »

Despre grozăvia patimilor

gmocan : 28 septembrie 2015 13:15 : Dogmatice

Un firesc macabru face să auzim tot mai des de vicii. Tot mai mulți semeni de-ai noștri cad răpuși de propriile plăceri, adunând apoi în suflet vinovăție și dezamăgire. N-ar fi mai bine să le evităm încă din fașă? Iată un text ce ne-ar putea ajuta:

Patimile sunt locul, scaunul răului în persoana umană. (…) Patimile sunt ceva impersonal; ele sunt o concertare de energii cosmice care îl fac pe om prizonierul și sclavul lor. Ele sunt oarbe și orbesc pe cei care le posedă. Omul pasional, „omul patimilor”, nu acționează prin sine și pe cont propriu, ci este supus de acțiunea lor. El pierde adesea conștiința unui agent liber. El se îndoiește de existența și posibilitatea libertății în general. (…) În consecință, el își pierde personalitatea, identitatea lui personală. El devine haotic, cu fețe multiple sau mai bine spus măști. „Omul patimilor” nu mai este liber deloc, deși el poate crea o impresie a activității și energiei. El nu este nimic altceva decât o „minge” a influențelor impersonale. El este hipnotizat de aceste influențe care de fapt au o putere deplină asupra lui. Arbitraritatea nu este libertate. Sau probabil este mai mult un fel de libertate imaginară care naște servitutea. Viața duhovnicească începe tocmai cu lupta împotriva patimilor. Impasibilitatea este, de fapt, principalul țel al urcușului duhovnicesc.

(Fragment din Creație și răscumpărare, de Georges Florovsky, p. 49-50)

Leave a response »

Reforma lui Spener

gmocan : 3 septembrie 2015 23:25 : Dogmatice

Phillipp Jakob Spener a fost unul dintre fondatorii pietismului german. Încercare de revigorare a protestantismului, această mișcare și-a dorit mai multă viață în închinare și mai multă putere în răspândirea Evangheliei. A fost un suflu nou într-un context în care luteranismul se dogmatizase primejdios de mult, iar germenii raționalismului începeau să se dezvolte.

Pe fondul acesta, Spener a multiplicat o cărticică intitulată Pia Desideria care conține șase propuneri de reformă. Repet, e vorba de reformă la Reformă, adică o rearanjare a priorităților în mediul protestant. După cum veți observa, principiile enumerate ajută și mișcarea neoprotestantă. Cred că reforma este mai degrabă o stare decât un eveniment, iar măsura în care reușim s-o asimilăm va defini viața noastră spirituală.

Așadar,

1. „O folosire mai extensivă a Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul nostru”;

2. „O înnoire a preoției spirituale” (preoția tuturor credincioșilor);

3. „Creștinismul înseamnă mai mult decât o sumă de cunoștințe, deci trebuie asumat practic”;

4. „Controversele religioase trebuie abordate cu cu reținere și caritate”;

5. „O mai bună educație a predicatorilor atât din punct de vedere spiritual, cât și academic”;

6. „Predici edificatoare, pe înțelesul oamenilor și nu discursuri teologice elitiste”.

1 Comment »

Cele zece porunci ale teologiei

gmocan : 6 iunie 2015 16:52 : Dogmatice

N-am știut că Bartolomeu Anania, fostul mitropolit al Clujului, a lăsat posterității un fel de decalog teologic. L-am descoperit într-un eseu scris de Vasile Dâncu (publicat în cartea O Românie interioară) și, sincer, m-a captivat. Cred că merită să reflectăm la următoarele „porunci” sau mai degrabă enunțuri edificatoare. Ele vine de la unul dintre cele mai strălucite fețe bisericești ale ortodoxiei contemporane, un personaj care și-a marcat epoca în multe feluri.

Așadar,

1. Teologia este nuanță, nu o distrugeți prin simplificare și mecanism!

2. Purificați porțile percepției, așa o să rafinați cunoașterea!

3. Păstrați-vă demnitatea națională într-o Europă care și-a pierdut strălucirea sa umanistă.

4. Păstrați-vă demnitatea umană, este lucrul cel mai important! Demnitatea se păstrează prin cultivarea excelenței, nu prin vorbe și gesturi izolate.

5. Păstrați-vă libertatea și practicați și practicați propovăduirea libertății ca și condiție a credinței!

6. Reclădiți solidaritatea umană și socială!

7. Nu vă folosiți de defectele poporului nostru, el are nevoie de disciplină și de conducători severi!

8. Trebuie luptat până la capăt, până la victoria în toate războaiele noastre esențiale.

9. Intelectualul român este intelectual creștin, altă cale nu există!

10. Respingeți egolatria, lepădați-vă de sine.

Leave a response »

Larousse-ul și credința

gmocan : 1 mai 2015 11:17 : Dogmatice

Căutând ceva într-un Dicționar de psihologie Larousse (1998), dau peste un topi intitulat: CREDINȚA. Curiozitatea mă împinge să citesc explicațiile și să le evaluez oarecum. După cum veți vedea, articolul este lapidar și evaziv. Sau poate am eu prea mari așteptări de la un discționar de psihologie. În fine, să remarcăm limbajul de lemn în care cad, inevitabil, specialiștii noștri. Să mai observăm cum amestec planurile, nu pentru că n-ar putea să le structureze mai bine, ci pentru că sunt pe un teritoriu pe care nu-l înțeleg.

Iată dovada:

Atitudine a unei persoane față de o idee sau față de un fapt pe care le consideră întemeiate. (…)

„Cred că Dumnezeu există” are o cu totul altă esență decât propoziția: „Cred că mâine și în zilele următoare soarele va răsări”. În primul caz, credința mea are un fond religios, pe când în cel de-al doilea mă bazez pe observația cotidiană și pe informația științifică.

Puterea unei credinței variază de la individ la individ, iar la aceeași persoană variază de la un moment la altul al exisenței sale. Nu raționamentul este acela care predomină în credință, și tocmai faptul că ea ascultă de alte condiții, iraționale și afective, o face să reziste cu fermitate realului. Credința îndeplinește  o funcție utilă. Omul apelează la credințe pentru a face față unor situații problematice.

Leave a response »

Extra ecclesiam nulla salus

gmocan : 23 martie 2015 17:32 : Dogmatice

Expresia vine din latinește și înseamnă: în afara Bisericii nu există mântuire. Este atribuită lui Ciprian (sec. al III-lea), care ar fi adăugat: „Nu-l poți avea pe Dumnezeu de Tată, dacă nu ai Biserica de Mamă.” De menționat că, pe lângă această metaforă atribuită Bisericii, ea a fost văzută drept arcă de salvare, o aluzie la Noe și potop.

Cum e ușor de bănuit, această expresie a fost folosită de multe ori în mod abuziv. Mai mult, nu o dată în istorie, expresia a fost particularizată nepermis de mult. Confesiuni creștine de o nuanță sau alta, în împrejurări delicate, au folosit-o pentru a-și dovedi supremația. Sigur că, după cum istoria dovedește, a fost nevoie de acest dicton pentru a evidenția erezia. Era modul cel mai bun de-a scoate mișcările eretice în afara cadrului oficial, de-a te dezice de ele. Prin urmare, deși una dintre cele mai abuzate expresii teologice, ea a slujit de-a lungul veacurilor în folosul dreptei credințe.

În ultimele veacuri, Biserica Romano Catolică a promovat cu ostentație această doctrină. A avut grijă mereu să atragă atenția – mai ales prin comparație cu protestantismul – că doar cei care participă la viața sacramentală a Bisericii (Catolice) sunt parte din Trupul lui Hristos. Ceilalți se află într-o zonă de risc dogmatic imens, cu neșansa de-a nu avea parte la părtășia mistică a copiilor lui Dumnezeu. Nici Biserica Ortodoxă nu s-a lăsat mai prejos. În țările majoritar ortodoxe devine o uzanță această convingere populară. Preoții au grijă să atragă atenția că doar în ortodoxie există mântuire, iar oamenii să nu plece urechea la secte, adică mișcări neoprotestante mult mai recente și suspecte. Pentru a o spune până la capăt, chiar și confesiunile minoritare suferă uneori de acest sindrom. E un fel de monopol metafizic asupra adevărului, un fel de suficiență dogmatică riscantă. Dar, astfel de atitudini apar frecvent, chiar dacă aria lor de răspândire este variabilă.

Ei bine, pentru ca această expresie să aibă legitimitate, eu cred că trebuie să i se dea o valoare mistică. Spun mistică în sensul primar al cuvântului, fără nicio încărcătură confesională. Deci, atâta vreme cât ne referim la Biserica Universală (Invizibilă) a lui Hristos, la Trupul mistic al Lui, atunci expresia poate fi rostită. Dacă restrângem doctrina mântuirii la esența ei – cea cristocentrică – atunci dictonul este adevărat și consolator. Însă, în momentul în care părăsim spațiul mistic (larg, generic, spiritual), cădem în habotnicii de tot felul. De fapt, cădem într-un ridicol cu iz confesional din care nimeni nu ne mai salvează. Putem derapa într-o formă fatală de fariseism, un fel de dispreț susținut față de crezul și taina semenului. Iar acesta este riscul din interior. Este atitudinea care ne paște pe noi, cei preocupați cu adevărat de credință și doctrină. Deci, să rămânem prudenți și entuziaști!

Leave a response »

AMIDAH-ul zilnic al evreului

gmocan : 23 ianuarie 2015 11:36 : Dogmatice

Vrând-nevrând, prin simpla lectură a Bibliei și prin strădania unei vieți pioase, ajungem în preajma culturii iudaice. Nu-L putem înțelege pe Isus și nici pe apostoli, fără a pătrunde cutumele evreiești.

Dintre acestea, alegem să vorbim azi despre Amidah. Este secțiunea cea mai importantă a rugăciunii de dimineață, amiazi și seară din sânul iudaismului. E un fel de coloană vertebrală a devoțiunii, un mod de-a te apropia de Yahwe și de a-I fi credincios. Există și o versiune utilizată liturgic, în întâlnirile de la sinagogă, pe care o prezentăm mai jos:

Binecuvântat ești tu, Dumnezeule

Tu ești Dumnezeul nostru și Dumnezeul părinților noștri

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov, suveran, atotputernic și minunat.

Dumnezeul suprem, care iubește bunătatea și care posedă toate lucrurile. El își aduce aminte de bunătatea patriarhilor și răscumpără pe copiii copiilor lor pentru numele Său, cu dragoste.

Ești Regele care ajută, salvează și protejează. Binecuvântat fii Tu, Dumnezeule, care l-ai protejat pe Avraam.

Judecând după jaloanele evreiești, are tot ce-i trebuie: teism, etnicitate, benedicție și pragmatism…

Leave a response »

Evanghelia soției lui Isus – un fals

gmocan : 24 aprilie 2014 7:59 : Dogmatice

Alin Suciu, filolog român specialist în limba coptă, se îndoiește profund de autenticitatea papirusului ce conține pretinsa Evanghelie a soției lui Isus. Totul pare a fi o găselniță recentă, rău intenționată și menită a discredita persoana Mântuitorului. Mai mult, se încearcă o slăbire a autorității cărților canonice, infuzându-se în mintea oamenilor un fel de îndoială păguboasă.

Am selectat mai jos argumentul specific, deși interviul este mai amplu. Aici îl puteți citi în întregime, pentru a obține mai multe detalii legate de contextul dezbaterii. Așadar:

„Mi-e teama ca asa-numita Evanghelie a sotiei lui Iisus este un fals. Am fost in sala in care Karen King a prezentat descoperirea acestui text. Asta se intampla la congresul Asociatiei Internationale de Studii Copte, tinut in septembrie 2012 la Roma. Cand am vazut fotografiile pe iPad-ul unui coleg, imediat dupa ce am iesit din sala, multora nu ne-a venit sa credem.

Era o bucatica de papirus vechi, de asta nu s-a indoit nimeni, pe care cineva a mazgalit recent cateva randuri in copta. Eu cred ca acest papirus nu arata deloc convingator din punct de vedere paleografic, scrisul nu m-a convins ca e vorba de un manuscris antic.

In plus, imediat dupa congresul de la Roma, alti colegi au aratat ca textul este o combinatie de citate extrase din Evanghelia lui Toma, cu foarte putine adaosuri, din care se remarca vorbele lui Iisus, „Sotia mea”, urmate de o lacuna. Nu reiau acum intregul argument, oricine poate gasi pe Internet, in limba engleza, toata dezbaterea.

Sigur e ca papirusul contine o greseala gramaticala care se regaseste doar intr-o versiune PDF a textului Evangheliei lui Toma, facuta de un anume Michael Grondin pe la inceputul anilor 2000. Asta ar sugera ca cel care a falsificat documentul s-a folosit de acest text gasit pe Internet.

In urma cu putin timp, Harvard Theological Review a publicat o serie de articole privind acest text, inclusiv rezultatele testelor radiocarbon. Din pacate, aceste rezultate nu aduc nimic nou, ba dimpotriva, mie mi se pare ca erodeaza si mai mult sansele ca textul sa fie autentic. Rezultatele au indicat doar ca papirusul e intr-adevar vechi si ca cerneala nu contine niciun compus chimic modern.

Aceste detalii nu cred ca le-a pus cineva la indoiala vreo clipa. Era evident ca un falsificator modern va folosi o bucata de papirus vechi si cerneala obtinuta pe baza de funingine, nu Pelikan.

Detaliul care-i face si mai improbabila autenticitatea e ca papirusul s-a dovedit a fi de pe la mijlocul secolului al VIII-lea, nu al IV-lea, asa cum s-a sustinut initial. Parerea mea e ca falsificatorul a obtinut o bucata de papirus, insa nu una suficient de veche. Asemenea fragmente de papirus se pot cumpara, pentru cativa dolari, pe eBay.

Pe langa problemele de paleografie suspecta si relatia cu o versiune de pe internet a Evangheliei lui Toma, aparatorii autenticitatii Evangheliei sotiei lui Iisus trebuie sa explice, dupa aceste teste, cum a fost posibil ca textul, evident influentat de Evanghelia lui Toma, sa supravietuiasca in copta pana in secolul al VIII-lea.

De altminteri, Karen King a remarcat ca datarea cu radiocarbon in secolul VIII o pune intr-o situatie delicata si a sustinut, timid, ca textul ar putea avea o legatura cu Coranul. Pentru ca in Coran, a sugerat ea, profetii sunt casatoriti, textul ar putea fi influentat de gandirea musulmana. Acest lucru mi se pare insa exclus din start: coptii nu au avut polemici ideologice cu Islamul in secolul care a urmat cuceririi arabe a Egiptului in anul 641.

Ca sa fiu bine inteles: Karen King a sustinut initial ca papirusul dateaza din secolul al IV-lea. Aceasta datare se potrivea foarte bine cu ceea ce se cunoaste in prezent despre perioada respectiva in Egipt: din secolul IV dateaza papirusurile gnostice de la Nag Hammadi, cele maniheene si asa mai departe. Secolul IV e unul al cautarilor dogmatice.

S-a dovedit insa ca papirusul – subliniez, papirusul, nu textul – provine din secolul al VIII-lea. Ca filolog interesat de literatura copta, aceasta datare mi se pare ca dovedeste inca o data falsul. Crestinismul copt din acea perioada, izolat de cateva sute de ani de lumea bizantina, era monolitic din punct de vedere teologic si astfel de texte disparusera demult.”

1 Comment »
« Pagina 1, 2, 3 »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*