uzanc narasumber seminar nasional novel online seutas tali code security hacker indonesia komunitas it berita terbaru hari ini kabar banten radar banten hari ini aplikasi online shop jasa pembuatan website jasa seo model baju batik baju muslim couple baju busana muslim service komputer teknisi komputer service laptop jakarta paket internet murah provider internet terbaik di indonesia usaha warnet cara memakai hijab kerudung jilbab apa itu hosting hosting termurah free hosting jual dvd bokep jual dvd bokep murah jasa download kebaya modern sandal wanita busana muslim bokep download video bokep download video bokep korea anis merah download gratis suara kenari suara kenari mp3 free download ternak lele lele sangkuriang budidaya lele dota wallpaper gosugamers dota 2 dota 2 market wallpaper dota dota 2 wallpaper dota 2 update anyaman pandan topi bambu pengrajin topi
haji dan umrohbiro haji dan umroh pluspaket haji dan umroh plus wisata di bantenliburan ke pantaipaket tour travel banten umroh serangbiro umroh pluspaket haji dan umroh berita bantenrakyat bantenpendekar banten okezonejual mobil bekastoko online gratis komunitas itstaff executive komunitas hacker bangdjocerita dewasafoto abg bugil serang kota terpupuskan jasa seo sewa mobil murah jakarta jasa mobie tangsel tampilan bagus belajar seo seo murah dota 2 indonesia ternak lele google bot Data Maya dealer motor bekas prabotan rumah kicau burung verza indonesia community digital telekomunikasi dihina telekomunikasi kursus seo wajar aja pantai sawarna pantai anyer liburan ke pantai seo jakarta terpusatkan appacer orang sunda xone shop indonesia perabotan rumah resep makanan distributor tas rangsel pantai tanjung lesung jual tinta printer kota rambah emping banten jual rumah info loker kali gua

Eseuri

Despre postire și postitori

gmocan : 11 mai 2017 14:00 : Dogmatice

Înțeles într-o varietate de feluri, postul creștin are istoria lui. S-au scris deja cărți pe marginea acestui subiect, iar investigațiile continuă. Orice nouă informație e prețioasă și se pune, precum o piesă de puzzle, în tablou. Se discută despre veridicitatea postului, despre originile lui, dar și despre modalitățile de postire: total (negru, fără nimic) sau parțial (cu apă). Chiar și lungimea zilei de post reprezintă o preocupare în sine: până la amiazi, sau până la ceasul al nouălea (15.00, după obieiul evreiesc), sau până la asfințitul soarelui (ceea ce face postul de vară aproape interminabil).

Mă rezum aici să descriu postirea, așa cum a fost ea practicată în primele secole, adică în perioada post-apostolică și patristică. Pentru a nu îngreuna lectura, am renunțat la indicarea surselor, asigurând o anumită suplețe a textului, dar totuși oferind informațiile strict necesare.

Așadar, miercurea și vinerea au fost zielele de postire. Până nu demult s-a crezut că alegerea acestora ține de o anumită reacție față de pioșenia iudaică (unde lunea și joia erau zilele importante). Astăzi, aproape toți specialiștii sunt de altă părere. În urma descoperirii manuscriselor de la Marea Moartă, am aflat că esenienii posteau și ei… miercurea și vinerea. Prin urmare, obiceiul creștin nu este pe deplin o noutate, ci mai degrabă o prelungire a devoțiunii eseniene. De asemenea, în prerioada pre-constantineană, postirea însemna abstinență totală (post negru) și, întotdeauna, până la ora 15.00 (ceasul al nouălea evreiesc, ceas de rugăciune și care încheia ziua din punct de vedere liturgic).

Am lăsat la urmă partea cea mai importantă. Potrivit referirilor din primele secole (Didahia; Tertulian; Vasile cel Mare și câțiva istorici), nu era atât de importantă ziua sau procedura, cât inima postitorului. Cât despre zile, se impunea un înțeles aparte: MIERCUREA postitorul trebuia să mediteze la trădarea lui Hristos (Iuda, sărutul vinovat, arestarea, fuga ucenicilor), iar VINEREA postitorul trebuia să mediteze la suferințele și moartea lui Hristos. Aceste două momente de abstinență, rugăciune și meditație țineau în echilibru întreaga săptămână, orientând mintea credinciosului spre duminică, Ziua Învierii când, invariabil, se celebra Euharistia.

Prin urmare, întreaga rânduială conducea spre împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos. Cel târziu începând cu fiecare miercuri, creștinul trebuia să se conecteze la marele eveniment al Învierii, trăind în acest orizont. Postul devine astfel anticipare și așteptare sfântă, acel timp în care asceza se împletește cu speranța. Sau, așa cum ne lămurește A. Schmemann, „accentul nu s-a pus pe valoarea ascetică a postirii, ci pe expresia – în refuzul hranei, în negarea oricărei supuneri la necesitățile naturale – acelui caracter eshatologic al Bisericii înseși și a credinței ei.” Și astfel, „postirea a fost privită ca o formă de sărbătoare ori celebrare solemnă” (M. Skaballanovici), într-o strânsă legătură cu Euharistia. Unii cred – în baza anumitor mărturii – că primii creștini celebrau inclusiv Euharistia în zilele de postire (miercurea și vinerea). Cert este că, indiferent de amănunte, postul trebuia să țintească – în ultimă instanță – spre revenirea lui Hristos. Ne pregătim pentru acum și aici, pentru a finaliza cum se cuvine ciclul săptămânal și pentru a sta la masă cu Domnul, dar – făcând toate acestea – ne pregătim pentru Marea Întâlnire. Dimensiunea ultimă strădaniei noastre ne transcende, fiind sublimată de Împărăția eternă a lui Dumnezeu.

Pentru a nu intra în polemici rezervate istoricilor dogmei, să enunțăm următoarele elemente: (1) dispunerea echilibrată a zilelor de post peste săptămână; (2) orientarea eshatologică a postirii noastre; (3) perspectiva euharistică imediată; (4) cultivarea unei așteptări crescând în raport cu Parousia (A Doua Venire a lui Hristos). Iată jaloanele pe care trebuie să le avem în vedere, indiferent cât de multe amendamente – dogmatice și practice – au fost făcute de-a lungul secolelor. Și, să nu uităm, importantă este atitudinea inimii și cristocentrismul postului nostru. Celelalte detalii trebuie gândite și aplicate în funcție de contextul în care ne mișcăm fiecare dintre noi.

 

Leave a response »

Lumea noastră între „ce este” și „ce ar fi trebuit” să fie

gmocan : 9 mai 2017 7:45 : Citate, Filozofice

Într-o lucrare ce poartă semnătura lui Alexander Baumgarten (vestit clasicist clujean) și care se intitulează 7 idei înrâuritore ale lui Aristotel (Humanitas, 2012), aflăm despre starea profundă a lumii în care trăim prin comparație cu proiectul ei antic. Scrise cu inima, aceste gânduri sunt deopotrivă confesive și analitice. Autorul se confundă cu veacul, încercând să-l recupereze prin lectura celor de demult. Fragmentul nu trebuie comentat pentru că l-am strica și ar fi mare păcat…

Trăiesc într-o lume a cantităţii. Universul meu fizic este infinit, omogen şi măsurabil. Raportul meu cu lucrurile din jur e măsurat de etalonul valorii lor, iar eu m-am obişnuit să negociez la nesfârşit ce poate şi ce nu poate fi o marfă. Puţine nu pot fi o marfă, după părerea mea şi a multora, deocamdată: corpul, mintea, votul. Restul se cam vând şi se cam cumpără, deoarece constituie o marfă. Trăiesc într-o lume care produce resturi, deşi tradiţia filozofică îmi spune că lumea se compune doar din forme şi materii, şi că primele nu le pot lăsa niciodată neconsumate pe ultimele. Ştiinţele despre care am auzit vreodată tind să se unească într-o formulă cantitativă unică. Ştiinţa pe care o produc în schimbul unui salariu este măsurată musai de o altă ştiinţă, ştiinţa care măsoară alte ştiinţe, de parcă ea ar putea să arate cuiva cum intră noul în lume. De parcă noul ar putea intra în lume aşa, cu asistenţi.
Apoi, lumea calităţilor s-a refugiat în sufleţelul fiecăruia, rămânând oricui să stabilească ce este şi ce nu este important pentru el. Parcă n-ar mai exista calităţi universale, dacă nu ne apar sub forma sub forma opţiunii şi a bunului plac individual. De pildă, mă supără până în adâncul sufletului când cineva, venind să-mi vadă locuinţa, cu pereţii mai întâi sparţi şi apoi mângâiaţi de mine cu şpacluri, drujbe, vede ce a ieşit şi îmi spune că „mi-am personalizat“ casa. Sigur că mi-am personalizat-o, dar e doar jumătatea adevărului: de fapt, mă supără faptul că acest verb nou inventat neagă tacit partea de universal din orice obiect frumos făcut în locuirea mea intimă, ca şi cum la această ultimă parte nimeni nu mai are acces când îşi manifestă ordinea propriei solitudini.

Lumea nu a fost mereu aşa, ba dimpotrivă, până la venirea modernilor, cu izbânzile şi spaimele lor, ea era o lume a calităţii. Obiectele erau înlănţuite, în ierarhie, după valoarea lor şi schimbau: în sus, glorie, în jos, daruri; în sus, dorinţă, în jos, revărsare. De această lume sunt responsabili Homer, Platon, Aristotel, Plotin sau Avicenna. Ei au scris despre un lanţ de aur pe care se legănau zei şi zeiţe.
Lumea veche, a ierarhiilor, şi-a avut arhitecturile ei, uneori problematice, alteori splendide. În această lume poate fi căutat Aristotel. Lumea noastră s-a născut din eşecul ei. În eşecul ei trebuie să ne căutăm sensul. De aceea e de citit Aristotel, şi de aceea el nu e de citit oricum: trebuie să-l citim ca să înţelegem cum lumea calităţilor, în coliziunea sa medievală cu universul creştin, a intrat în criză şi i-a lăsat locul celei noi. De ce lumea unui cer mereu rotitor, cum îl voia Aristotel, nu putea fi cerul unui Dumnezeu creator şi atoateporuncitor, care n-a acceptat nici un intermediar spre noi, nici măcar pe propriii lui îngeri, de teamă să nu recunoască cineva în ei motoarele care, cu gingăşia lor, împingeau planetele înainte în aceleaşi cercuri perfecte ale lumii calităţilor.

 

Leave a response »

File de istorie (4)

gmocan : 4 mai 2017 6:48 : Istorice

studentiiCunoscută sub numele de Mișcarea de la 4 mai, această revoluție culturală a marcat China anului 1919. De fapt, este vorba de încercarea unei reforme socio-politice care a traversat mai mulți ani (între 1917 și 1921). Pionii principali au fost studenții, ca de fiecare dată.

Constituiți într-o mișcare națională activă între anii 1918-1924, aceștia au protestat împotriva deciziilor luate la Conferința de pace de la Versailles prin care vechile avantaje date de germani Chinei reveneau acum Japoniei. După mai bine de o lună de demonstrații, proteste, greve și boicotori ale bunurilor japoneze, guvernul a cedat și a refuzat să semneze tratatul de pace cu Germania. Pe de altă parte, mișcarea a reactivat organizarea Goumindang-uului și a dat naștere, în cele din urmă, Partidului Comunist Chinez.

Leave a response »

Măsura unei biserici

gmocan : 19 aprilie 2017 13:05 : Dogmatice

cartea

În The Measure of a Healthy Church, cunoscutul biblist Gene A. Getz ne oferă câteva unelte de măsură a bisericilor. Fiind parte dintr-o comunitate, toți – lideri și credincioși – suntem preocupați de starea spirituală a ei. Am vrea ca totul să fie bine, menținut la cele mai înalte cote și să depunem o mărturie puternică față de lumea din jur.

Privind în Noul Testament, analizând paradigmele primelor biserici, autorul ne oferă căteva precauții. Le-am găsit intersante și, poate, vă sunt de folos. Merită aflat de ele și chiar aplicate în creștinismul nostru cotidian.

  1. Când măsurăm Biserica, noi de fapt evaluăm doar o biserică locală, adică trupul vizibil al credincioșilor.
  2. Când măsurăm o biserică, trebuie să-i măsurăm funcțiile, nu formele sau structurile.
  3. Când măsurăm o biserică, trebuie să avem o înțelegere completă a uceniciei biblice.
  4. Când măsurăm o biserică, trebuie să urmărim în ce măsură ucenicii se comportă ca o familie în sânul respectivei comunități.
  5. Când măsurăm o biserică, trebuie să urmărim dacă fiecare credincios reflectă roada Duhului în relațiile unul cu altul.

 

Leave a response »

Cea mai ciudată dimineață

gmocan : 16 aprilie 2017 6:04 : Biblice

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Gerhard Maier, analizând prima arătare a lui Hristos, potrivit Ioan 20.1-10, numește acea dimineață: cea mai ciudată din istorie. De ce? Pentru că a fost o dimineață a DEZAMĂGIRII, apoi a NEDUMERIRII și, în cele din urmă, o dimineață a primei presimțiri a CREDINȚEI. Întâi e valea, apoi piscul cel înalt și maiestuos. Întâi e agonia, apoi vindecarea și vitalitatea. Maria Magdalena parcurge, în sensul acesta, întregul traseu: de la dezamăgire la credință. După ce disperarea îi sfredelește inima și neputința la fel, această femeie care a fost alături de Domnul din ziua eliberării ei până în ultima, plânge lacrimile bucuriei. După ce le-a plâns pe cele ale durerii, iat-o acum, față în față cu Hristosul ei iubit, exprimându-și întreaga devoțiune.

Un asemenea parcurs și, mai ales, un asemenea deznodomânt vă doresc tuturor. Pentru cei care, din diferite motive, ne-am oprit la jumătatea drumului, să ne ridicăm și să mergem înainte. În grădină, gentil și suveran, Hristosul cel înviat ne așteaptă pe fiecare dintre noi. După ce am trecut prin toate stările posibile, după ce am mușcat din fructul amar al propriei agonii, să trecem pragul entuziasmului deplin. Să trăim ceva inedit, însă atât de autentic și necesar. Credința să ne sporească în inimă și chipul să ni se preschimbe ca al îngerilor. Învierea lui Hristos să ne copleșească în modul cel mai profund cu putință. Și – după cum ne îndemna cândva Dumitru Stăniloae – „să trăim într-o stare continuă de înviere.”

HRISTOS A ÎNVIAT!

Leave a response »

Mesianismul – boală grea și contagioasă

gmocan : 15 aprilie 2017 15:56 : Eseuri

142221_cultul-personalitatii

Nimic nou sub soare. Toate religiile sunt atinse, parțial, de acest fenomen. Mă refer la paroxismul cu care – inși sau chiar comunități – își evaluează propria chemare. Adesea, ca să fim realiști, nu e vorba nici măcar de o vocație autentică, statornicită pe o temelie morală și o pregătire continuă. Dimpotrivă! Asistăm la simple meșteșugiri retorice și pure flatulențe emoționale, care ni livrează arogant și manipulator. Prinși la colț, nu știm cum să reacționăm cu adevărat, așa că alegem să acordăm circumstanțe atenuante. „E plin de pasiune”; „A avut o copilărie grea”; „În tinerețe a avut căderile lui”; „E siropos și superficial, dar mânat de intenții bune”; „Le-o zice formaliștilor”; „Parcă-i prea plin de el, parcă ceva nu se leagă, însă poate eu nu sunt pregătit” Și lista poate continua…

Amăgirea-i de multe feluri. Victimele sunt, de cele mai multe ori, sufletele sincere, oameni care vor mai mult. Poți să critici așa ceva? Niciodată! Atitudinea este respectabilă și căutările absolut legitime. Problema este că însetatul bea apă din izvoare pustii, hrănindu-și sufletul cu sofisme ieftine. Oare când va deveni clar că versetele din Biblie pot fi folosite în multe scopuri?! Oare când se va înțelege, la scară largă, că textul Scripturii presupune o hermeneutică avizată și laborioasă, că nu e așa de simplu și nu la îndemâna oricui?!

Pentru noi, ca evanghelici, riscurile sunt și mai mari. Mesianismul mușcă din noi, mai ales din cauză că suntem prea cruzi (istoric și dogmatic). Pe cât e de măgulitor și chiar biblic să fim în minoritate, pe atât de riscant. Inconștient, ne simțim „datori” să compensăm neajunsurile, să inventăm clișee care să rupă gura târgului, să teatralizăm până la vulgaritate mesajul creștin. Seduși de fragmentarismul vremii, coborâm nivelul devoțiunii și al învățăturii mai jos ca niciodată. Nu credeți? Priviți în ochii bătrânilor din comunitățile noastre, oameni care și-au trăit zeci de ani credința cu smerenie și loialitate. Nu se grăbesc să ne dea soluții pentru că se simt oarecum inadevați în raport cu timpurile, dar ne spun răspicat că nu aceasta e calea.

Mesianismul înseamnă, de asemenea, ca oamenii să umble după oameni. Este marea ispită de-ați media relația cu Dumnezeu printr-un guru mai mult sau mai puțin cunoscut. Să-ți rezolvi propriile dileme prin anulare, să-ți ameliorezi propria agonie cu surogate. Din această cauză trebuie să fim atenți: se ia! Câte spirite alese n-au căzut, câți oameni promițători nu s-au infectat incurabil… Doar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a avut acest drept: doar El a fost Mesia. Urmașii lui, noi toți, suntem chemați să purtăm asupră-ne un mare semn de întrebare, să ne trăim viața mereu pe cântarul cercetării personale. Să nu ne însingurăm, cocoțându-ne în turnuri de fildeș artificiale, să nu ne fariseim. Iar în acest atelier al sufletului și-al slujirii, vegherea celor apropiați joacă un rol capital. E o îndatorire de onoare să ne atragem atenția unii altora, într-o atmosferă de sfântă prietenie.

În final, să alcătuim un fel de decalog al falsului mesianism: (1) Toate versetele vorbesc despre propria chemare; (2) Orice critică este unealta diavolului; (3) Nicio altă interpretare a Bibliei nu este validă; (4) Relațiile sunt dominate de suspiciune și interes; (5) Totul se întâmplă așa, aici și acum, fără să se acorde nicio șansă lucrării nevăzute și suverane a Duhului; (6) Dexteritate halucinantă în potrivirea cuvintelor și a gesturilor când e vorba de proiecte personale; (7) Talentul e miza, caracterul doar accesoriu; (8) Oportunismul ridicat la rang de virtute și asociat cu îndrumarea Duhului; (9) Fabrică de fani, penurie de ucenici ai lui Hristos; (10) Materialism și hedonism în doze considerabile, dar totuși bine consmetizate.

În această săptămână specială, am face bine să adăugăm și acest păcat pe lista noastră de rugăciune. Această boală a sufletului care se manifestă la nivel individual și comunitar. Fermecați – precum galatenii – de voci, chipuri și lucruri ieftine, să ne întoarcem privirile spre Hristosul care moare și înviază. Să ne lecuim la cruce, să ne umplem inima de El și să coborâm, terapeutic, în noi înșine. Vom avea atâtea de rânduit acolo și vom învăța – pentru a câta oară?! – să ne legăm viața doar de Cel care ne-a mântuit.

1 Comment »

File de istorie (3)

gmocan : 4 aprilie 2017 9:57 : Istorice

Challenger_launch_on_STS-7Data de 4 aprilie 1983 va rămâne înscrisă în istoria cutezanțelor științifice omenești. Naveta Spațială Challenger, a doua navetă spațială construită de NASA (prima fiind în Columbia), și-a început prima sa misiune la această dată.

A reușit 9 misiuni complete, ceea ce dovedea progresul tehnologic extraordinar și deschidea posibilitatea explorării spațiului. A zecea misiune însă a fost fatală. Pe data de 28 ianuarie 1986, la doar 73 de secunde după lansare, o explozie de proporții a spulberat această minunăție a științei. Neputincioși și îngroziți, spectatorii și telespetatorii au fost nevoiți să asiste la ceea un triumf tramnsformat într-o dramă. Toți cei șapte membri ai echipajului au murit, iar NASA n-a mai efectuat nicio misiune spațială mai bine de doi ani. Challenger avea să fie înlocuită abia în anul 1992, de o altă navetă spațială numită Endeavour.

Challenger_flight_51-l_crewCosmonauții au urcat la bordul navetei plini de speranță, bazându-se pe o experiență îndelungată și pe succesul dinainte. Erau oameni bravi, oameni care s-au pregătit temeinic pentru ceea ce urmau să realizeze și pentru care meseria era, de fapt, o strălucită vocație. Aveau familii iubitoare și care-i admirau pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac. Dar soarta  le-a fost potrivnică. O eroare fatală avea să-i transforme în martiri pe baricadele științei și tehnicii. Dar pentru noi, cei rămași să ne aducem aminte de ei, acești bărbați puternici și femei temerare vor rămâne cu zâmbetul din fotografie. E ca în viață: nu te poți supăra pe naveta spațială, nici pe meseria ce de bunăvoie ți-ai ales-o, nici pe cosmos. Trebuie doar să-ți faci datoria cu abnegație, restul e istorie!

Leave a response »

Mană din cer

gmocan : 4 martie 2017 12:28 : Biblice

mana

Dar eu spun că și astăzi Domnul plouă mană din cer. Căci cerești sunt aceste spuse care ni s-au citit, și de la Dumnezeu au coborât cuvintele care ne-au fost citite cu voce tare, și de aceea noi suntem cei care am primit o astfel de mană: nouă mereu ni se dă mană din cer. Acei nefericiți se tânguiesc, suspină și se consideră nenorociți fiindcă nu sunt vrednici să primească mană, așa cum au primit-o părinții lor. [Cf. In. 6,13] Căci ei nu mănâncă niciodată mană: ei nu o pot mânca fiindcă este „fină ca sămânța de coriandru și albă ca neaua”. [Cf. Ex. 16,14.31] Căci ei nu percep în cuvântul lui Dumnezeu nimic fin, nimic subtil, nimic duhovnicesc, ci totul este gros și îngroșat: Căci inima acelui popor s-a îngroșat. [Is. 6,10]. (…)

Așadar, dacă tu vrei să mănânci mană, adică dacă dorești să primești cuvântul lui Dumnezeu, să știi că el este fin și foarte subtil, ca sămânța de coriandru. Căci are în el și ceva din legume, prin care îi poate hrăni și restabili pe cei neputincioși. Are și ceva riguros, rece: de aceea este ca neaua. Are însă foarte multă strălucire și dulceață: ce este mai strălucit, mai luminat decât învățătura divină? Ce este mai dulce, mai suav decât spusele Domnului, care întrec mierea și fagurele? [Cf. Ps. 18,11].

Excerpt From: Origen. “Omilii si adnotari la Exod. Editie bilingva.” iBooks.

Leave a response »

Netulburați în fața Faraonului

gmocan : 4 martie 2017 11:21 : Biblice

download

Astfel, să nu fim tulburați peste măsură dacă mireasma noastră i se pare groaznică faraonului. Căci virtutea este un lucru groaznic, din perspectiva viciilor. Ba mai mult, după cum Scriptura spune că Moise a stat ferm48 în fața faraonului, să stăm și noi dinaintea faraonului, [Ex. 8,20; 9,13] să nu îngenunchem și nici să ne înclinăm! (…)

Căci cu cât noi vom sta mai hotărât și mai puternic, cu atât mai slab și mai neputincios va fi faraonul. Dacă însă noi vom începe a fi slabi sau îndoielnici, el se va face mai puternic și mai hotărât împotriva noastră. (…)

“Să acționăm, așadar, cu credință întreagă, ca nu numai să fugă de noi, dar și să fie zdrobit Satana sub picioarele noastre, [Cf. Rom. 16,20] după cum și faraonul a fost scufundat în mare și a dispărut în adâncul abisului. Iar noi, dacă vom ieși din Egiptul viciilor, [Cf. Ex. 15,4 sqq.] vom călca pe valurile veacului ca pe o cale bătătorită, prin Iisus Hristos, Domnul nostru.

(Fragment din Omilii si adnotari la Exod, de Origen – Iași: Polirom, 2006, iBooks)

Leave a response »

Faraonul, părinții și copiii

gmocan : 4 martie 2017 11:12 : Biblice

7

Nici tu, dacă te temi de Dumnezeu, nu îndeplinești porunca regelui Egiptului. Căci el îți ordonă să trăiești în delicii, să iubești acest veac, să tânjești după cele prezente. Tu, dacă te temi de Dumnezeu, dacă îndeplinești slujirea moașei în cazul sufletului tău, dacă dorești să-i aduci mântuirea, nu faci acestea, ci lași în viață partea bărbătească ce este în tine: tămăduiești și îngrijești omul tău cel lăuntric și îi cucerești, prin fapte și gânduri bune, viața veșnică. (…)

Luați seama ce poruncește alor săi conducătorul acestei lumi [Cf. In. 16,11]: să ne răpească pruncii ca să-i arunce în fluviu și, întinzându-le capcane, în continuu, încă din fragedă pruncie, să-i smulgă, când vor atinge prima oară sânii Bisericii, să-i îndepărteze, să-i urmărească și să-i afunde în valurile și furtunile acestui veac.

(Fragment din Omilii si adnotari la Exod, de Origen – Iași: Polirom, 2006, iBooks)

Leave a response »

O sămânță aruncată în pământ

gmocan : 4 martie 2017 11:01 : Biblice

semanatul

Fiecare cuvânt al Scripturii divine îmi pare asemenea unei semințe care, odată aruncată în pământ, renăscută în spic sau în altceva de acest fel, se ramifică înmulțit, și aceasta cu atât mai mult cu cât un agricultor iscusit va dedica mai multă muncă semințelor ori se va bucura de avantajul unui pământ mai fertil. (…) La fel se va întâmpla, dacă va găsi un îngrijitor atent și priceput, și cu acest cuvânt, care tocmai ni s-a citit din Cărțile sfinte: deși la prima vedere se arată mic și neînsemnat, el se transformă în copac dacă începe să fie îngrijit și tratat cu îndemânare duhovnicească. El se ramifică, dând ramuri și crengi, astfel încât să poată veni dialecticienii și retorii acestei lumi, [Cf. 1Cor. 1,20] care, cu aripi ușoare, asemenea păsărilor cerului, urmăresc cele înalte și arzătoare numai cu clinchet de cuvinte și, captivi în raționamente, ar dori să locuiască în aceste ramuri, în care nu există eleganță a discursului, ci temeiul vieții.

(Fragment din Omilii si adnotari la Exod, de Origen – Iași: Polirom, 2006, iBooks)

Leave a response »

Cuptorul, grătarul și tigaia

gmocan : 3 martie 2017 23:07 : Biblice

maxresdefault

Orice jertfă de mâncare coaptă în cuptor, gătită pe grătar sau în tigaie să fie a preotului care a adus-o. (Lev. 7.9)

Text scurt, amănunte tehnice. Lectura avansează fără nicio tresărire atâta vreme cât detaliile sunt parcă dintr-o altă lume. Fără a recurge la alegorie, fără a încerca să încarci cu semnificații spirituale aceste elemente, totul devine lapidar și fără sens. Nu și pentru Origen însă. Ascultați-l și meditați:

Astfel, trei sunt cele în care spune că trebuie pregătite sacrificiile: în cuptor, în tigaie, pe grătar. Consider că cuptorul, urmând forma lui, le semnifică pe cele mai adânci și pe cele de nespus din Scripturile divine, tigaia le semnifică pe cele care, dacă sunt întoarse adesea și de multe ori, pot fi înțelese și explicate, iar grătarul pe cele ce sunt fățișe și pot fi văzute fără vreun obstacol. Căci adesea, am spus-o deja, în Scrierile divine se găsește un întreit mod al înțelegerii: istoric, moral și mistic, de unde am înțeles că se află în ea și trup, și suflet, și duh. Această triplă dispoziție a înțelegerii indică tripla formă a sacrificiilor.

Fragmentul e din Omilii și adnotări la Levitic și conține, după cum observați, o triadă hermeneutică de toată frumusețea. Simbolistica și metoda își dau mâna, logodindu-se în textul lui Origen. Caracterul istoric, moral și mistic al Scripturilor este întărit prin intermediul unor elemente la care nu ne-am așteptat.

Știu că hermeneutica noastră modernă se simte jenată în fața alegoriei. Mai știu că noi, ca evanghelici, promovăm o interpretare „exactă” a textelor, derapând adesea într-o rigiditate cre nu mai trebuiește nimănui. Poate n-ar fi rău să ne mai intersectăm și cu astfel de perspective. Măcar așa… pentru diversitate.

Leave a response »

Roada Duhului: o reprezentare vizuală

gmocan : 18 februarie 2017 16:50 : Artistice

roada

Priviți acest vitraliu! În timp ce vă întrebați cine sunt personajele reprezentate pe el, îngăduiți-mi să vă spun unde se află și cine l-a făcut. Biserica ce-l găzduiește se află în Dublin și se numește Christ Church Cathedral – un lăcaș de cult cu o istorie fascinantă. A fost realizat de Hardman & Co. în anul 1870, una dintre cele mai vechi bresle care s-a perpetuat până în anul 2008. Măiestria și creativitatea acestei reprezentări atrage până și ochiul nespecialistului, la fel cum se întâmplă cu toate celelalte lucrări.

Și acum personajele. În centru este Isus Hristos care reprezintă DRAGOSTEA, iar în jurul Lui sunt îngerii ce-I cântă Gloria in excelsis Deo. În sensul acelor de ceasornic îi avem pe:  Iov, reprezentând ÎNDELUNGA RĂBDARE, Ionatan, reprezentând CREDINCIOȘIA, Rut, reprezentând BUNĂTATEA și FACEREA DE BINE, Moise, reprezentând BLÂNDEȚEA și Ioan Botezătorul reprezentând TEMPERANȚA.

Cu o mică excepție, toate cele de mai sus reprezintă roada Duhului (Gal. 5.22-23), într-o reprezentare vizuală de excepție. Mi se pare interesant să asociezi aceste atribute spirituale unor personaje din Scriptură, chiar dacă variantele pot să difere de la un gânditor la altul. Bărbați și femei care depun mărturie de-a lungul Bibliei despre lucrarea Duhului în viața lor. Istoria depune și ea aceeași mărturie. Fiecare generație își are fireștii și duhovniceștii ei. De ce n-am fi noi din a doua categorie? De ce nu ne-am pune abilitățile la îndemâna Duhului, pentru a Se manifesta prin ele? Făcând acest lucru putem atinge culmi spirituale la care abia am visat înainte.

Leave a response »

Cel mai vechi papirus noutestamental

gmocan : 21 ianuarie 2017 20:35 : Biblice

manuscrisulPrimul papirus cu textul Noului Testament a fost descoperit în anul 1844 și a văzut lumina tiparului în 1868. Este vorba despre un manuscris datând din anul 325, cel mai vechi manuscris complet al Noului Testament.

Isprava îi aparține biblistului german Constantin von Tischendorf (1815-1874) și s-a numit de atunci încoace: Codex Sinaiticus (datorită Mănăstirii Sfânta Ecaterina de la Sinai, unde a fost descoperit).

Tischendorf s-a născut în Lengenfeld (Saxonia), ca fiu de medic. Înainte de 1834 a avut o carieră strălucită la Universitatea de la Leipzig, unde a fost profund influențat de Georg Benedict Winer – unul dintre cei mai mari teologi protestanți germani specializați în studiul lingvistic al Noului Testament. În acest context s-a aplecat în mod deosebit asupra studiilor noutestamentale, devenind unul dintre cei mai mari specialiști în acest domeniu.

Codexul menționat se găsește la Biblioteca Britanică din Londra, deși poate fi accesta și în variantă digitalizată pe internet.

1 Comment »

Felul întreit al teologiei

gmocan : 13 ianuarie 2017 14:33 : Dogmatice

images

În stufosul tratat Itinerarul minții spre Dumnzeu, Sfântul Bonaventura amintește în treacăt ceea ce am putea numi demersul teologic. „Rețetarul” ce ni se propune stă sub trei însușiri cheie atribuite teologiei. Astfel, ea este simbolică, proprie și mistică.

Prin simbolică înțelegem utilizarea corectă a celor sensibile sau tangibile. Este calitatea teologului de a percepe în mod corect realitatea înconjurătoare, de a face analize juste și elocvente. Fără această aptitudine primară niciun demers teologic nu este posibil. Cercetătorul riscă să fie suspendat metafizic, fără a avea legătura necesară cu spațiul în care se mișcă în mod cotidian. El „trebuie să își exerseze facultățile naturale potrivit harului care reformează” – spunea Bonaventura.

Prin proprie autorul înțelege acea hermeneutică adecvată a celor inteligibile. Se referă mai degrabă la felul cum știm/putem/reușim să clasificăm lucrurile și să le pătrundem sensurile. Miezul fiecărui eveniment și interpretarea lui devine o condiție necesară. Fără această abilitate intelectuală, fără evaluarea constantă și onestă a realității, teologul își retează propriile șanse.

Prin mistică, Bonaventura înțelege „să fim răpiți de extazele supramentale”. Odată parcurși primii (doi) pași, teologul poate deja să se ridice deasupra mundanului și să scruteze realitatea lui Dumnezeu. Ajutându-se de disciplinele spirituale, urmând necontenit calea smereniei și a seriozității, el poate cuprinde într-o oarecare măsură caracterul lui Dumnezeu.

Schema de mai sus mi s-a părut interesantă și trebuie înțeleasă în contextul vremii sale. În principiu, abordările nu s-au schimbat prea mult după aceea, fapt care nu poate fi decât îmbucurător. Ca orice altă știință, teologia revendică și ea echilibrul dintre minte și nimă, dintre imanent și tanscendent. Această permanentă stare de tensiune face bine teologului și-l ține în priză. Teologhisire cu folos, dragii mei!

Leave a response »

O carte s-a închis!

gmocan : 31 decembrie 2016 16:06 : Eseuri

download

Azi întoarcem ultima filă a unei cărți. Se numește „Anul 2016”. Nu vă place titlul? Din păcate nu putem schimba nimic. Suntem obligați să-l păstrăm pentru că reflectă cel mai bine conținutul. Dar mai este ceva, poate mult mai trist. Nu numai titlul nu-l putem schimba, dar nici cuprinsul acestei cărți. Toate rămân înghețate așa cum au fost, atinse parcă de gerul acestor zile.

Așezată pe noptiera vieții, cartea Anul 2016 rămâne tăcută și solitară. Ne privește pieziș, uneori ne șoptește ceva inperceptibil și depune mărturie. Se simte stăpână pe câteva sute de zile din viața noastră, pentru că le descrie în cel mai mic detaliu. La rândul nostru, fiecare dintre noi, încercăm s-o ocolim cu privirea. Am vrea s-o tartăm ca pe un obiect obișnuit, ce pe una dintre celelelate cărți ce ne-au căzut în mână. Dar parcă nu putem. Amintiri dragi parcă se agață de inima noastră, aducând odată cu ele un zâmbet discret. Dar și amintiri usturătoare ne străfulgeră mintea, acele clipe ce le-am fi anulat înainte să se întâmple. Suntem mistuiți de sentimente contradictorii, de nostalgii și frustrări.

Cu emoție o luăm și-o așezăm la locul ei în bibliotecă: după un alt volum, intitulat „Anul 2015”. Le privim de-acum împreună, scrutând și spre cele anterioare: 2014, 2013 ș.a.m.d. Raftul devine tot mai mic, volumele se înmulțesc, iar spațiul e tot mai insuficient. Ne îngrijorăm oarecum, dar totuși ne facem curaj. O altă carte ni se deschide în față. Va avea același număr de pagini și același personaj. Se va numi „Anul 2017” și vom tot scrie și citi la ea până la sfârșit.

Ce-ar mai fi de spus, la ceas de cumpănă?! Dacă nu mai putem schimba nimic în carte, am face bine să ne schimbăm pe noi. Cele de care ne este rușine să le lăsăm trecutului, iar noblețea să ne fie straiul pentru anul ce vine. Relațiile frânte și șansele ratate care ne dor să le îngropăm cavalerește, iar noile părtășii construite cu înțelepciune să ne însoțească de acum înainte. Să fie cartea cea nouă mai bogată în conținut și să corectăm în ea ceea ce n-am fost în stare să facem în aceasta. Experiența acumulată să ne slujească drept avertisment și încurajare, iar harul lui Dumnezeu să ne fie înmulțit. Ochiul care lăcrimează nostalgic după 2016 să-l însoțeacă pe cel care scânteiază încrezător după 2017. Sfârșit și început bun să ne dea Dumnezeu milostivul!

Leave a response »

Elisabeta și Maria

gmocan : 23 decembrie 2016 23:44 : Biblice

00000000000000027

Una era în vârstă (Elisabeta), cealaltă foarte tânără (Maria). Una purtând în pântece un fiu promis de Dumnezeu, cealaltă purtându-L pe însuși Dumnezeu. Philip Yancey a găsit cuvintele potrivite când a spus: „întreg ținutul vorbește despre însănătoșirea pântecelui Elisabetei, pe când Maria e nevoită să ascundă rușinea miracolului petrecut cu ea.” Și chiar așa a fost. Prima putea să reunească în juru-i întreaga familie, cealaltă era nevoită să apuce drumul solitudinii și-al contemplării. Părinții Bisericii ne-au lăsat pagini memorabile despre această atitudine a Mariei, o interiorizare opusă vârstei și care uimește de-a lungul secolelor.

Dar, în ciuda diferenței de vârstă și de împrejurare, cele două se pot bucura laolaltă. Părtășia lor este exemplară și atinge culmi nebănuite. Experiența (Elisabeta) întâlnește inocența (Maria), iar evenimentul naște o relație specială. Într-o lume adâncită în ale ei, în mijlocul indiferenței generale, viitoarele mame împărtășesc lacrimi și cuvinte. Cele două femei atât de diferite una de cealaltă reușesc să atingă un nivel de comunicare pe care putem s-o intuim doar. Cum a fost acest lucru posibil? Ce liant lega cele două inimi într-o asemenea măsură încât detaliile să nu mai conteze? Care a fost, de fapt, locul nevăzut de întâlnire dintre ele și cum s-a produs sudura sufletească? Oricâtă psihanaliză am face asupra femomenului, oricâte explicații raționale am căuta, suntem nevoiți să recurgem la argumentul ultim: așteptarea lui Hristos era secretul.

Așa cum avea s-o spună în 1946 un distins teolog (Oscar Cullmann), „Isus Hristos este centrul istoriei din toate punctele de vedere. În jurul Lui graviteză toate celelalte evenimente, aliindu-se în chip providențial până la sfârșitul lumii.” Cele două femei – una celebră, cealaltă anonimă – au intuit toate acestea nu atât cu mintea, cât cu inima. Au atins o formă de cunoaștere superioară pe care, și azi, puțini o ating. Injectați de pozitivism, tot mai contemplativi în raport cu avântul tehnologic, am vrea ca și credința să se epuizeze în silogisme. Dar asta nu se poate. Cine dorește trăiri de înaltă ținută și părtășii cerești aici pe pământ, trebuie să cultive o sfântă și smerită așteptare. Trebuie să țină seama de Revelație și s-o accepte cu ultima fibră a ființei. Abia apoi vom vedea cum toate se leagă și cum, paradoxal, până și viața noastră pământească are sens. Pentru că realitatea cotidiană este preluată de cea divină și hrănită cu seva unei alte lumi. Să ne întâlnim mereu în duhul celor două născătoare atât de diferite, însă atât de autentice.

1 Comment »

Destinul în șase cuvinte

gmocan : 23 decembrie 2016 20:23 : Biblice

6a00d8341c692c53ef010536923b7d970b-800wi

Către toate direcțiile. Cum vei ști încotro s-o apuci? – acesta este titlul uneia dintre cărțile scrise de John Ortberg (Oradea: Scriptum, 2016). Deși lucrarea merită o recenzie în sine, mă rezum aici la o enumerare interesantă. Pornind de la o provocare ce venea din partea unei reviste online, autorul ne îndeamnă că ne punem viața în șase cuvinte. Nici mai mult, nici mai puțin! Să te rezumi la o propoziție, dar fără să lași pe dinafară nimic din ce este esențial. Iată un demers pe cât de jovial, pe atât de intimidant. Dor când iei provocarea în serios îți dai seama că ai spune dar nu habar n-ai cum s-o faci.

John Ortberg încearcă „să se antreneze” pe câteva dintre personajele – reale sau ficționale – ale Sfintei Scripturi. Vă ofer această speculație deșteaptă fără să mai completez nimic. Merită aruncat o privire!

  • AVRAAM: „Părăsit Ur. Un copil. Încă râd.”
  • IONA: „Nu!” Furtună. Scufindat. Balenă. Regurgitat. „Da!”
  • MOISE: „Rug aprins. Bable piatră. Charlton Heston.” (n.n.: este vorba de numele de scenă al actorului John CHarles Carter, cunoscut în special pentru rolul jucat în filmul Ben-Hur, pentru care a primit și un Oscar; dar care l-a jucat și pe Moise într-un film biblic de succes)
  • ADAM: „Ochi deschiși, dar nu găsesc casa.”
  • ȘADRAC, MEȘAC ȘI ABED-NEGO: „Regele era încins. Cuptorul nu chiar…”
  • NOE: „Am urât ploaia. Am iubit curcubeul”
  • ESAU: „Cel puțin tocana a fost bună”
  • ESTERA: „Ochi dulci. Mardoheu, priceput. Israel, salvat.”
  • MARIA: „Iesle. Durere. Bucurie. Cruce. Durere. Bucurie.”
  • FIUL RISIPITOR: „Rău. Trist. Tată bucuros. Fratele furios.”
  • TÂNĂRUL BOGAT: „Chemare Isus. Plecat trist. Dar bogat.”
  • ZACHEU: „Cățărat dud. Scund, sărăcit, mai bucuros.”
  • FEMEIA ADULTERĂ: „Luat un bărbat. Lăsat jos pietre.”
  • SAMARITEANUL: „Am venit, am văzut, m-am oprit.”
  • PAVEL: „Damasc. Orb. Suferință. Scris. Schimbat lumea.”
Leave a response »

Bolile dogmatismului (2)

gmocan : 19 decembrie 2016 6:35 : Dogmatice

logo_mandria_prw-800x262

Continuarea de AICI:

O altă boală a teologiei dogmatice este suficiența. De fapt ea nu e decât unul dintre cele mai pregnante aspecte ale idolatriei teologale, a cărei origine se află în identificarea până la confuzie a Adevărului revelat cu persoana celui care-l mărturisește. Atins de această maladie, teologul e incapabil să mai sesizeze distincția dintre Adevăr și propria sa individualitate, ajungând să se ridic epe sine la rangul de autoritate teologică absolută și infailibilă, la egalitate cu Dumnezeu. Totodată ignoră cu desăvârșirei precaritatea și finitudinea specifice condiției umane, coordonate existențiale care-l fac oricând pasibil de greșeală. Mai mult, el uită că Adevărul îi aparține pe deplin doar Dumnezeului Uniființial și Tripersonal, singurl care posedă toată știința teologică despre Sine, Cosmos și Om.

(Fragment din Farmecul discret al teologiei,

de Robert Lazu, Cluj-Napoca: Dacia, 2001, p. 12 și urm.)

Leave a response »

Caracterul trinitarian al botezului

gmocan : 14 decembrie 2016 23:27 : Dogmatice

btz-550-x-320

Pentru cei mai puțin familiarizați cu literatura teologică a primelor secole, ofer mai jos un fel de „regulament” al botezului, așa cum se găsește în Tradiția Apostolică. Fragmentul propriu-zis îi aparține lui Ipolit Romanul (170-236), un veritabil scriitor bisericesc și – după Eusebiu – episcop într-o biserică pe care n-o cunoaștem. Contemporan cu Origen, Ipolit a lăsat în urmă o operă aproape la fel de vastă ca a mai cunoscutului său coleg. Vorbim de tratate de exegeză, dogmatică, apologetică și teologie practică de înaltă ținută care – deși scrise în grecește – au fost apoi traduse în diferite limbi, inclusiv latina.

Încă o prudentă precizare: nu sugerez o imitare a procedurii întreite de botez. Nu cred că e necesară, ba chiar ar putea conduce la situații ridicole. Încerc doar să aduc un argument în favoarea conceptului trinitarian, mai ales datorită unor derapaje moderne în această privință (ex.: botezul în numele lui Isus). Cred că ne face bine să recurgem la izvoare de acest fel, mai ales atunci când acestea ne întăresc convingerile.

Când cel care se botează va intra în apă, cel ce botează, punând mâinile asupra lui, să zică așa:

  • Crezi tu în Dumnezeul Tatăl Atotputernicul?

Și cel care se botează să zică:

  • Cred!

Și îndată, cel ce ține mâna pe capul lui îl cufundă o dată. Și după aceasta să zică:

  • Crezi tu în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a răstignit în timpul lui Pilat din Pont, care a murit și S-a îngropat și a înviat a treia zi din morți? Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vie, să judece viii și morții?

Și când acela va zice „Cred!”, să-l cufunde a doua oară. Și iarăși să zică:

  • Crezi tu în Duhul Sfânt și în Sfânta Biserică și în învierea trupului?

Și cel ce se botează să zică:

  • Cred!

Și așa să-l cufunde a treia oară.

Leave a response »

La plinirea vremii

gmocan : 13 decembrie 2016 11:29 : Biblice, Citate

postul-craciunului

Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.

(Gal. 4.4-5)

Lucrarea de pregătire a omului, în vederea plinirii vremii, s-a desfășurat pe două căi: prin trezirea sentimentului de vină, de culpabilitate, experiat de omenirea cufundată în păcat, precum și a conștiinței neputinței sale de a se salva singură, pe de o parte; și prin ivirea aspirației către un mântuitor, intuit în chip parțial, dar dorit cu egală intensitate de credincioșii tuturor religiilor, pe de altă parte. În cadrul aceste multiple revelații, mai mult sau mai puțin perceptibile, Israel se va bucura de o alegere specială, care va determina destinul său și îi va conferi o misiune unică.

(Din Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii,

de Natalia Manoilescu-Dinu, București: Editura Bizantină, 2001, p. 11)

Leave a response »

Bolile dogmatismului (1)

gmocan : 12 decembrie 2016 23:34 : Dogmatice

bezerro-de-ouro

Într-un mod paradoxal, cea mai gravă maladie a teologiei pare a fi idolatria. Spunem „în mod paradoxal” deoarece obiectul ei sunt chiar dogmele. Nimic nou sub soare! Sfântul Grigore de Nyssa își avertiza confrații întru credință asupra acestei ispite gnoseologice: conceptele despre Dumnezeu pot deveni idoli. Cum poate fi identificată pomenita maladie? Relativ simplu: urmând comportamentul dogmaticianului. În loc să fie oricând dispus la jertfa de sine în numele Adevărului de credință mărturisit – asemenea sfinților Iustin Martirul și Filosoful, Maxim Mărturisitorul sau Thomas Morus, acesta e mai degrabă dispus ăs-și jertfească preopinentul incapabil să acceadă la divinele dogme revelate. Ceea ce-i lipsește dogmaticianului nostru este iubirea pentru aproapele său, fie el și corijent la dogmatică.

(Fragment din Farmecul discret al teologiei,

de Robert Lazu, Cluj-Napoca: Dacia, 2001, p. 12)

Leave a response »

„Începuturile” lui Ioan

gmocan : 25 noiembrie 2016 23:55 : Biblice

The Beginning sign with a sunset background

La început era Cuvântul… (Ioan 1.1)

Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul Vieții… aceea vă vestim și vouă… (1Ioan 1.1-3)

Apostolul Ioan face o pasiune pentru ideea de început. Atâtâ evanghelia, cât și epistolele se deschid cu ea. Doar că, așa cum vom demonstra, este vorba de două începuturi diferite:

  1. Primul se referă la începutul începuturilor, mai exact la existența lui Dumnezeu de dinaintea creației.
  2. Al doilea se referă la începutul creștinismului, adică la lucrarea mesianică a Domnului și fondarea Bisericii.

Ne aflăm în fața unei cronologii spectaculoase. În prologul Evangheliei, autorul trece dincolo de Genesa 1.1 („La început Dumnezeu a făcut cerurile și pămânul”). Este timpul de dincolo de timp, Creatorul de dinainte de actul creațional. Facem cunoștință cu Dumnezeul care există fără nicio cauză exterioară și care Își este suficient Sieși. Și acest Dumnezeu nu e singur, ci acompaniat de Fiul și de Duhul.

Dar, odată cu Întruparea lui Hristos, Dumnezeu pășește în interiorul creației Sale. Pătrunde în istoria mundană, vizitează planeta populată de creaturile Sale și rezolvă cea mai mare problemă a umanității: păcatul. Este un alt început, o nouă creație, de data aceasta înțeleasă în termenii Împărăției lui Dumnezeu. Prima nu este anulată, ci doar transfigurată prin prezența și lucrarea Mântuitorului.

Și, cu toate că există două începuturi – unul creațional, altul mântuitor – sfârșitul va fi unul singur. Totul va conduce spre un cer nou și-un pământ la fel de nou, adică Împărăția eternă a lui Dumnezeu care-Și va aduna sub domnia Sa pe toți ai Lui. De aceea nu e suficient să fi parte din primul început (adică să-I aparții prin creație), ci trebuie să ai parte și de al doilea (să-i aparții prin răscumpărare). Iar ceea ce ne poate conduce într-acolo este credința (vezi Evanghelia) și părtășia (vezi Epistolele). Tranșant și cald totodată, apostolul se oferă ca un martor al lui Hristos, chemându-ne la o viață spirituală deplină și îmbucurătoare.

Leave a response »

Scrisoarea către Biserica din Laodicea (în traducerea lui Petru Creția)

gmocan : 31 octombrie 2016 18:25 : Biblice

laodicea

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea să-i scrii:

„Iată ce spune Amin, martorul vrednic de credință și adevărat, Cel de la obârșia lumii ctitorite de Dumnezeu.

Îți cunosc faptele, știu că nu ești nici rece ca gheața, nici fierbinte. Aș fi vrut să fii ori rece ca gheața, ori fierbinte!

Dar așa, fiindcă nu ești nici una, nici alta, ci doar căldicel, am de gând să te vărs din gura Mea.

Deoarece spui: „Sunt bogat, am adunat avuție și nimic nu-mi lipsește” și nu-ți dai seama că ești nefericit și vrednic de milă, sărac și orb și gol,

te sfătuiesc, dacă vrei să te îmbogățești cu adevărat, să cumperi de la mine aur lămurit în foc și veșminte albe, ca să te îmbraci cu ele și să-ți acoperi astfel rușinea goliciunii tale, și o alifie, să-ți ungi ochii cu ea, ca să vezi limpede.

Eu pe câți îi iubesc îi mustru și-i învăț calea cea dreaptă, așadar, pocăiește-te cu râvnă.

Iată: stau la ușă și bat. Dacă îmi va auzi cineva glasul și îmi va deschide ușa, o să intru la el și vom ședea împreună la masă, Eu alături de el și el alături de Mine.

Biruitorului îi voi îngădui să șadă împreună cu Mine pe tronul Meu, întocmai cum și Eu, biruitor fiind, M-am așezat împreună cu Tatăl Meu pe tronul Său.

Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor.”

(Apoc. 3.14-22)

Leave a response »

Scrisoarea către Biserica din Filadelfia (în traducerea lui Petru Creția)

gmocan : 31 octombrie 2016 18:08 : Biblice

filadelfia

Iar îngerului Bisericii din Filadelfia să-i scrii:

„Iată ce spune Cel sfânt, cel adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel care deschide și nimeni nu va mai putea închide, și Cel care închide și nimeni nu poate deschide.

Știu faptele tale – iată: am așezat în fața ta o ușă deschisă pe care nimeni nu poate s-o închidă; pentru că, deși nu ai multă putere, ai păzit cuvintele Mele și nu te-ai lepădat de numele Meu.

Iată: îți dau, din sinagoga lui Satana, pe cei ce spun că sunt iudei, dar nu sunt, ci doar mint că sunt! Iată: îi voi face să vină la tine și să cadă la picioarele tale și vor recunoaște că tu ești cel pe care L-am iubit.

Pentru că ai păzit îndemnul Meu la răbdare, te voi păzi și eu în ceasul de încercare care are să vină asupra întregii lumi, ca să-i pună la încercare pe locuitorii pământului.

Voi sosi curând: ține în puterea ta ceea ce ai, pentru ca nimeni să nu-ți ia cununa.

Pe biruitor îl voi face stâlp în Biserica Dumnezeului Meu și de acolo nu va mai ieși niciodată; și am să scriu pe stâlp numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu – noul Ierusalim, care coboară din cer de la Dumnezeul Meu – și am să scriu pe el și numele Meu cel nou.

Cel ce are urechi să audă ce Duhul le spune bisericilor.”

(Apoc. 3.7-13)

Leave a response »
« Pagina 1, 2, 3 ... 19, »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*